MIRCEA GELU BUTA: OM BUN

Inapoi la stiri

MIRCEA GELU BUTA: OM BUN

Oare nu săvârșim o impietate când suflăm praful gros de pe amintirile din tinerețe și încercăm să le dezgolim de veșmântul cu care le-a acoperit timpul? Portretele celor dispăruți au însă, uneori, o atât de mare putere de pătrundere în cutele sufletului nostru, încât capătă un conținut afectiv, așa cum e cazul fostului coleg de liceu și colaborator apropiat Aurel Andreica.
Țelu, așa cum îl alintau apropiații, era un om bun. De ce spun asta? Pentru că niciodată nu i-au scăpat vorbe aspre împotriva altora, oricâte nedreptăți s-ar fi îndreptat asupra lui sau oricâte năzbâtii ar fi făcut „puiuțul”, singurul său copil, ajuns la vârsta adolescenței și pe care îl iubea enorm. Aceasta nu înseamnă că Țelu nu avea un temperament combativ, neîmpăcat cu nedreptățile și silnicia, dar, dând dovadă de înțelepciune și dragoste pentru oameni, reușea, în cele din urmă, să-i privească pe toți cu un ochi sigur, comunicativ, critic, caustic atunci când era cazul, dar niciodată răutăcios sau vindicativ, deși ar fi avut destule motive să se comporte în acest fel.
Mi-l amintesc pe colegul Țelu solist în formația liceului. Un băiat cu statură atletică, plete blonde și figură plăcută, a cărui voce a reușit să înrobească multe inimi. De altfel, muzica a rămas pasiunea și prietena sa de o viață. Era un rebel prin muzică. În anii ’80, când lupta anticomunistă era dominată de grupul londonez „Pink Floyd”, reușise să-și procure albumul „The Wall”, apărut încă din anul 1979, probabil cel mai cunoscut pentru radicalitatea mesajului, prin care îi îndemna pe adolescenţi să iasă din vechile tipare, impuse de societăţile conservatoare: „Noi nu avem nevoie să ne impuneţi educaţia… / Nu avem nevoie de controlul vostru… / Hei, profesori! / Priviţi-ne! / Noi suntem cei care vom face / Următoarea gaură în zid!”.
De la Țelu am aflat că, din cauza cenzurii, multor trupe de rock le-a fost interzis să concerteze în România, o parte dintre membrii lor luând drumul occidentului, prin diferite mijloace şi ştim cu toţii cu ce riscuri. A ajuns în RFG grupul „Sideral Modal Quartet”, primul grup rock român care a ocupat locul întâi, timp de 30 de săptămâni consecutiv, în topul Bilboard, cu piesele: „Omagiu pentru Jimmi Hendrix” şi „Eşti a mea”, interzisă în România pentru versurile: „Un vânt hain, a luat şi-a dus / De pe câmpii, înspre Apus / Iubirea ce era a mea, Iubirea ce era a ta…”. A fost interzisă trupa rock „Roşu şi Negru” din Iaşi (cu Ovidiu Lipan şi Liviu Tudan), pentru piesele „Cadranele din turnuri vechi”, „Miez de noapte”. Era un videoclip realizat la Palatul Culturii din Iaşi, în care personajele apăreau cu cearşafuri în cap… bineînţeles speriau… Pe cine? A venit rândul celei mai iubite trupe din România, „Phoenix”. Solistul vocal, Moni Bordeianu, a plecat în Canada. Au fost retrase de pe piaţă toate discurile cu piesele „Nebunul cu ochii închişi” şi „Canarul”. Au trebuit să schimbe versurile din piesa „Mama”: „Mamă, mamă, ce viaţă aspră…” cu… „Mamă, mamă, ce vrei cu mine?...”. Reabilitarea trupei s-a făcut mult mai târziu, odată cu apariţia discului „Mugur de fluier”, cu prelucrări după piese din folclor. După LP-ul „Canta Fabule”, a plecat „dincolo” şi restul trupei, revenirea ei în ţară producându-se abia după Revoluţie.
Fiind student și lucrând, până în anul 1989, în București, Țelu i-a cunoscut și s-a împrietenit cu cei care au reușit să ţină aprinsă flacăra rock-ului în inimile românilor: Florian Pitiş, Daniela Caraman Fotea, Sweet Florian Lungu, Petre Magdin, Aurel Gherghel ș.a.
La începutul anilor ’90, când România trăia primele zile de libertate, o altă trupă care intra în elita rock-ului de stadioane era „Depeche Mode”. Marele succes internaţional al grupului se producea concomitent cu revolta anticomunistă din Est. Muzica promovată de aceştia, un echilibru între instrumentele clasice şi cele electronice, cu texte inteligente, interpretate de artişti fermecători, a înlocuit peste noapte şlagărele din timpul regimului ceauşist. Jumătate de secol de ode şi cântece patriotice, o perioadă de cruntă cenzură, era condamnat la moarte.
„Depeche Mode” a reprezentat un moment de cotitură în istoria culturii urbane din România. Fanii din anii ’80-’90 mărturisesc cu o sobrietate emoţională că „Depeche Mode” le-a influenţat personalitatea, filosofia de viaţă, de moarte, felul de a iubi, de a suferi, de a-L căuta pe Dumnezeu, de a-L pierde iar…, pentru a-L regăsi în cele din urmă…
- Dintre membrii formaţiei, îmi place de David Gahan, mi-a mărturisit Țelu. Tipul nu este cine ştie ce, dar are mutră de „mi se rupe”, un personaj plin de contraste, simplu şi nebun totodată. O voce foarte bună, „ajustată” de ceilalţi doi protagonişti, Andrew Flatcher şi Martin Gore. Şi versurile cântecelor… iubire şi blasfemie… Iar ţinuta…, cu părul retezat la nivelul urechilor, raşi pe ceafă, pantaloni largi şi bocanci cu plachiuri, contrastează izbitor cu cea a rockerilor pletoşi, înzorzonaţi cu cercei şi lanţuri, în geci de piele şi jeanşi cu ţinte.
Îmi amintesc că dacă un tânăr din acea vreme se considera „bine îmbrăcat”, aproape sigur era „depecher”. „Depeche Mode” îi răcorea pe cei care suspinaseră vreme îndelungată după muzica bună din „Bilboard”, „Smash Hits” sau „Bravo”, reviste rătăcite prin bagajele vreunei mătuşi „refegiste”. Ieşiţi dintr-o perioadă cumplită de izolare şi reprimare a nevoilor sociale, tinerii români erau pentru prima dată conectaţi în mod real la un curent din vest. Aceasta reprezenta, de fapt, şi paradigma anilor ’90. Dorinţa tinerilor români, abia scăpaţi de comunism, de mişcare, de agitaţie, nevoia de a găsi o formulă care să dovedească lumii că şi ei există. România se găsea în plină schimbare socială, iar poveste cu „Depeche Mode” a fost, de fapt, doar un vârf de aisberg.
- Nu cred că e vorba doar despre imitaţie, mi-a spus Țelu. E ceva mai mult, o imitaţie creativă. În ’89, era nevoie de modele, şi astea erau la îndemână.
Neliniștit de preocupările fiului său, care era student, mi-a mărturisit cu tristețe că tinerilor nu le mai place muzica noastră. Vor ceva mult mai dinamic și mai „disco” decât până acum. Au altă atitudine.
- Ei, parcă nu eram la fel? Trebuie să-i înțelegem. Noi am avut vârsta lor, ei nu au avut încă vârsta noastră, i-am răspuns eu.
Neșansa a făcut ca o boală necruțătoare să se încuibeze în corpul prietenului meu, devenind dependent de cei care-l priveau ca pe un mecanism ce s-a stricat și trebuie reparat. Mi-a mărturisit că se roagă și încearcă să reflecteze, așa cum l-am învățat, asupra puterii vindecătoare a credinței. După un an de suferinţă, a pășit pe tărâmul eternității cu chipul senin, pe care au rămas întipărite liniştea și împăcarea.
Simt cum de departe, din Câmpiile Eliseene, spiritul fostului meu coleg de liceu radiază vibrații eterice, de nemărginită bunătate. Cum, val după val, se strecoară în sufletul meu și alunecă de-a lungul brațului, închegându-se în vârful condeiului cuvinte nemuritoare...

Mircea Gelu Buta, Prof. Dr. Facultatea de Teologie Ortodoxă, UBB Cluj-Napoca