APOFIZELE NAȘTERII DOMNULUI

Inapoi la stiri

APOFIZELE NAȘTERII DOMNULUI

Apofaza implică inefabilul, neputința de a descrie în cuvinte, concepte umane, o anumită realitate. Orice realitate, defapt, inclusiv cea fizică, are o dimensiune apofatică. În cadrul realității fizice, orice lucru are aspectul văzut și cel nevăzut, forma și esența, trup și sulflet pentru a ne exprima metaforic. Așadar dimensiunea interioară nu poate fi prinsă în cuvinte, e apofatică.

Cu atât mai mult însă vorbim de apofază când ne referim la realități metafizice, transcendente, cum, de pildă, Dumnezeu. Deși putem, datorită revelației divine și logicii umane, spune că Dumnezeu este bun, drept, milostiv, adevăr suprem, ș.a.m.d. totuși prin această descriere catafatică, prin aceste calificative nu am spus prea mult despre Dumnezeu; de aceea se recurge la descrierea Sa în cuvinte care implică și indică negația: Dumnezeu este infinit, necuprins, indescriptibil, nemuritor etc.

 Nașterea Domnului este și ea un eveniment care poate fi descris în cuvinte (catafatic) și care totodată nu poate fi descris în cuvinte, apofatic.

În această meditație ne interesează dimensiunile apofatice ale marelui eveniment al întrupării Fiului Lui Dumnezeu, Logosul divin, în istoria omenirii.

Iată câteva din aceste apofaze:

1. Că Dumnezeu ”atât de mult a iubit lumea încât pe unicul Său Fiu l-a dat ca tot cel ce crede în El să nu piară ci să aibă viață veșnică” (Ioan 3,16) și, că iubirea Lui Dumnezeu pentru om este motivul întrupării, știm din revelația nou-testamentară. Dar de ce a iubit sau iubește Dumnezeu pe om atât de mult, nu știm; orice am spune este insuficient. Nici mintea nu poate pricepe, ca atare nu poate oferi un răspuns satisfăcător și cuprinzător, deci nici cuvintele nu pot exprima taina.

Deja Vechiul Testament psalmistul se mira de marea și deosebita atenție pe care Dumnezeu o dă omului: ”ce este omul că-ți amintește de el, sau fiul omului că-l cercetezi?” (Ps. 8,4).

După o frumoasă expresie din cântările liturgice, ”a pricepe (spune) mintea nu poate”.

2. Că Logosul divin s-a întrupat în istorie știm și acceptăm prin credință. Dar cum Cuvântul divin se face trup omenesc, nu știm, ”a spune mintea nu poate”, deși știm că ”ceea ce este cu neputință la oameni este cu putință la Dumnezeu” (Luca 18, 27).

3. Nașterea Mântuitorului Iisus Hristos din Sf. Fecioară Maria e un fapt istoric, prezis de profetul Isaia: ”Iată Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și va chema numele lui Emanuel” (7, 14); faptul Nașterii logice este inexplicabil, dar e acceptat prin credință.

Cum însă se petrece acest lucru, ”a pricepe mintea nu poate”, și atunci răspunsul, incomplet, este legat de atotputernicia lui Dumnezeu.

4. De ce împăratul cerurilor s-a născut într-un grajd de animale, negăsindu-le loc în altă parte și de ce Fecioara Maria a trebuit să nască chiar în timpul recensământului și nu înainte, sau după, pentru ca Nașterea să nu se petreacă în asemenea condiții, ”a pricepe mintea nu poate”.

5. Cum au citit magii în stelele/steaua de pe cer că undeva departe se va naște un împărat altfel decât toți împărații, ca să pornească la un drum lung, nu știau ei cât de lung va fi și unde va fi capătul, aducând daruri împărătești, ”a pricepe mintea nu poate”.

6. Cum de nu a rânduit Dumnezeu un alt mod ca pruncul Iisus să nu fie găsit de Irod fără sacrificarea miilor de prunci uciși de el, ”a pricepe mintea nu poate”.

Bineînțeles că apofazele Nașterii se continuă în toate etapele vieții Mântuitorului Hristos născut ”pentru noi și pentru a  noastră mântuire”, cum spunem în Simbolul credinței.

Stăm cu logica înfrântă și fără de cuvând înaintea marii minuni a Nașterii Domnului, și acolo unde rațiunea nu-și găsește locul și nu pătrunde, intră doxologia și închinarea.

Smeriți și încărcați cu daruri ca magii, uimiți ca păstorii și slăvitori ca îngerii, așa mergem și noi să-L întâmpinăm pe Cel ce a venit în lume, cum frumos spune colinda, ”să se nască și să crească, să ne mântuiască.”

 

PR.PROF.UNIV.DR. THEODOR DAMIAN