VALENTIN MARICA, ÎN APĂRAREA ASFINŢITULUI

Inapoi la stiri

VALENTIN MARICA, ÎN APĂRAREA ASFINŢITULUI

Dacă e să-l credem pe autor, pe cel din „Frigul visului”, cea mai recentă carte a lui Valentin Marica, prin cuprinsul ei se regăseşte în Ţara lui Leru-i ler, ţinut imaginar, iar dacă e să acceptăm definiţia de dicţionar, „Ler” ar însemna şi „vreme”şi „timp” şi „floarea vârstei”, deşi termenul a intrat în conştiinţa publică mai ales prin rezonanţa sa eufonică în care se regăseşte în special în colinde.
Dar dicţionarul ne mai oferă şi alte înţelesuri – pentru că avem şi trimiterea spre un mit arhaic, preroman, în care „Ler” poate fi identificat cu Dumnezeu sau cu un împărat fabulos. În astfel de circumstanţe, putem accepta şi „Ţara lui Leru-i ler”, în creşterea sintagmatică a Lerului, fie ca un teritoriu al lui Dumnezeu, fie al unui împărat fabulos.
Aplicate poeziei lui Valentin Marica, sensurile „Ţara lui Leru-i Ler” nu pot circumscrie decât un spaţiu religios, al credinţei, al lui Dumnezeu.
Pentru că, în esenţa ei, poezia lui Valentin Marica e profund religioasă, „de la origini (debut) şi până în prezent”.
Valentin Marica poate fi situat într-un orizont în care se înscriu poeţi de la Vasile Voiculescu la Daniel Turcea şi Ioan Alexandru. Distincţia lui Valentin Marica, între aceştia, e asumarea programatică a temei religioase şi nu doar declarativ.
Pe verticala poeziei sale, Valentin Marica vrea prezenţă dumnezeiască deopotrivă în ceruri şi pe pâmânt. „Prelungire în Dumnezeu/A vieţii pe care o trăiesc –/Acesta e numele/ Îndureratei mele iubiri./ În lacrimă numele mi-a putrezit,/ Renăscând în pământul/ Pe care l-am regăsit./ Frate îmi este cel/ Care numele îmi înţelege,/ Îndrăgindu-l ca pe numele său”. (Grigore Vieru, Cel care se-apropie), mai spune poetul, ca motto al cărţii, în încercarea de a da identitate numelui propriu, sugerând afinităţi elective, filiaţii.
E suficient însă să înşiruim câteva din titlurile cărţilor lui Valentin Marica pentru a avea argumentul irefutabil al poziţionării sale ontologice: Metanii, Vecernii, Cruci în deşert, Ziua canonului, În naosul, râului, Schitul numelui, Îndurarea amiezii, În apa Duhului, La fântâna îngerilor, Tăcerea magilor, Metanii peste strigătul arborelui.
În această „Ţară a lui Leru-i Ler”, poezia lui Valentin Marica se vrea dialog cu Dumnezeu, iar prin poezie, afirmă poetul, „îl lăsăm pe Dumnezeu să ne vorbească”. (Întâmpinare, p.7) urmându-i parcă şi prin aceasta lui Grigore Vieru, cel care spunea că scrie „pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de aproape…” (Idem,7)
De altfel, poetul se defineşte pe sine în acest spaţiu al regăsirii întru Dumnezeu, pentru a nu rămâne „fiinţă pe dinafară”, şi pentru a scădea din „deşertăciunea lumii”. (ibidem)
Poetul enunţă acum cu claritate un program poetic pe care l-a urmat fără a-l numi din start: „caut, prin vers, (...) mărimea lui Dumnezeu.” Pentru a „spune, în curată bucurie, precum Claudel: Dumnezeu există! Eu l-am întâlnit!”(Ibidem)
„Pentru a rămâne în grația divină, susţine totodată poetul, pe urmele lui Kierkegaard, trebuie să te zbați, să înduri, să ajungi la conștiința păcătoșeniei tale. Visul nu e doar neted, ci și înfrigurat…” (Ibidem, 8)
Aici avem şi justificarea metaforei integratoare din titlu: visul e înfrigurat, deci există „frigul visului”, dacă se doreşte ajungerea la „conştiinţa păcătoşeniei”.
Acest volum vine pe un teren bine cunoscut, străbătut, umblat, cu viziuni noi sau recurente, ca recitiri, rescrieri, reîntoarceri în Ler, în „floarea vârstei”, ca o recuperare pentru noi înţelesuri. Tensiunea dramatică a mesajului cărţi e în creştere, autorul vrând să simtă această carte „ca pe o cămașă pe care s-o îmbrac într-o noapte a Învierii, în care să-mi pună în mâini o lumânare aprinsă Cezara și eu să aflu, măcar foarte puțin, cum este Cerul”.
“Cartea aceasta vine din harfa trupului străpuns”, ne mai lămureşte autorul, cel care a tradus în cuvinte întâmplările care ţin de propria sa devenire întru fiinţă.
În acelaşi timp, poezia lui Valentin Marica, la fel ca viaţa lui, e o rană deschisă. Nu o existenţă a unui lamento continuu, ci una care caută leac de vindecare în „lumina dumnezeiască”. Poetul Valentin Marica a perceput reverberant şi gândul lui Ioan Alexandru, cel care spunea într-o conferinţă publică susţinută la Brăila, la primul Festival Naţional de Poezie Creştină „La început a fost Cuvântul”, în 1991, că: „Singurii poeţi care au rãmas sunt poeţii creştini, pentru că au obiect! Poezia modernă nu mai are obiect. Nemaivestind Învierea lui Christos, ce să mai vesteşti, ce să mai spui?”
Frigul visului e o poezie de stare, una care poate consacra încă o maladie a spiritului. E o poezie care vine dintr-un exerciţiu îndelung al răbdării şi consolării, al uitării şi neuitării.
„Frigul visului” e o carte care vesteşte Învierea lui Hristos. E deopotrivă rugă şi spovedanie, e o carte a smereniei şi invocaţiei psalmice, întru lauda Celui de Sus.
Sentimentul religios al fiinţei vine însă la Valentin Marica din sentimentul românesc al fiinţei, care dă şi sens istoric credinţei, fără urmă de trufie şi de orgoliu naţional.
Stilistic vorbind, se remarcă textura rafinată a versurilor, într-un registru al simbolurilor canonice, din care derivă şi semne ale unei simbolistici proprii.
Autorul scrie şi ceea ce am putea numi „poezie ocazională”, dedicată unor momente, evenimente, personalităţi culturale. El scrie inspirat de contexte cu potenţial emoţional, convertind nu o dată „clipa cea repede” în „clipa cea fără de sfârşit”, echivalând totodată scrisul cu documentul de istorie literară, cel al scrisului înfrigurat, de mână, pe cale de dispariţie sub presiunea facilităţilor de elaborare a textului literar.
Multe din textele sale sunt dedicate şi neştiuţilor ascultători ai săi de la radio, ori celor care, la Zoreniul natal, „nu opresc veşnicia”, ori celor care nu surpă demnitatea românească la Sfântu Gheorghe şi Miercurea Ciuc, precum şi unor apropiaţi ca Emilia, Emilian Cosmin, Cezarei Codruţa, sau unor nume sonore cu care şi-a intersectat existenţa, de la Tamara Rebreanu, Dan Rebreanu, la Solomon Marcus, Grigore Vieru, Valeriu Matei, Mircea Tomuş, Daniel Drăgan, Irina Petraş, Olimpiu Nuşfelean, Nicolae Şincan, Lazăr Lădariu, Dimitrie Poptămaş, Răzvan Ducan, ca o reverenţă în cordialitate şi solidaritate.
Unele poeme nu au doar destinaţie prioritară, ci au şi locul şi timpul lor, fie că sunt scrise în drumurile cotidianului acaparator, fie în locurile sfinte ale creştinătăţii.
Cartea mai are o componentă, cu tentă polemică, una care vine din revoltă, frustrare, nedumerire, interogaţie. „Erori de apreciere se fac mereu. – afirmă Valeriu Gherghel (Vatra veche 1/2015). Judecata de gust e nesigură. Oricine poate greși. Păcătuiesc nepedepsiți și editorii și criticii și vulgul profan. Numai Dumnezeu e infailibil”. Acest punct de vedere se potriveşte de minune şi în cazul lui Valentin Marica, poetul nefiind însă nici optimist, nici încrezător în critica cu gâtul înţepenit şi cu faţa încruntată, nedispusă să privească şi spre „fericiţi(i) cei cu rana deschisă”.
Poezia lui Valentin Marica merită un alt orizont de întâlnire nu doar cu cititorii, ci şi cu critica literară. Chiar dacă, această carte spune autorul că „Nu o întind spre mâinile criticii literare”. (Întâmpinare, p. 9)
Iar Poezia lui, ca să folosesc un titlu de carte a lui Nichita Sănescu, îşi cere „Dreptul la timp”. Iar timpul e de partea ei.
Stau mărturie şi referinţele critice extrase de autor în finalul cărţii, ca un fel de Postfaţă.
Voci critice care vin să confirme cea dintâi judecată critică a poeziei lui Valentin Marica, aparţinând poetului ieşean Mihai Ursachi: „Este ceea ce se cheamă poezie frumoasă, topită în lumina copilăriei şi decantată în lacrima fiului risipitor.”
De remarcat, nu în ultimul rând, ţinuta editorială, grafica copertei, şi acestea sporind prestanţa şi eleganţa acestei noi cărţi a lui Valentin Marica.

NICOLAE BĂCIUŢ