PROBĂ DE MICROFON

Inapoi la stiri

PROBĂ DE MICROFON

      Am sentimentul, din ce în ce mai real, că trăim o permanentă probă de microfon, fără să ajungem vreodată la marele spectacol, fără să trăim bucuria deplină, cu amânare aproape de bună-voie a unei emoții cu adevărat artistice. Din teamă? Un alt fel de teamă cu care am fost obișnuiți? Și teama se poate împărți: celor dinainte de 89, ce cunoșteau frica la pachet cu frigul, și celor de după 89, ce iau temerea ca pe-o neputință.

      Starea de probă pune stăpânire, parcă, din ce în ce mai mult, pe oameni, pe evenimente, pe vreme. Obișnuința cu ea îi determină pe unii să caute puncte de sprijin, în carte, în natură, în călătorie, în muncă, în visare, în prieteni. Revolta față de ea încercănează, întristează, îmbătrânește și nu duce la niciun rezultat. O cale de mijloc ar fi și ea tot o … probă de microfon.

      Încet, starea de probă se transformă într-o stare de spirit. Câți au avut ocazia să asiste la o repetiție dinainte de un spectacol? Există acolo un aer ciudat, de tencuială care nu se lipește cum trebuie, care tot cade, spre disperarea celui care își dorește să înalțe ceva, să construiască, să creeze. Cu gândul la Meșterul Manole, azi nu mai poate fi vorba de nicio jertfă. Se judecă ”avant la lettre” un final apoteotic, ce uneori nu există decât în mintea naivului ce speră să schimbe ceva. Nu cu sacrificiu, cu un profit major. Pentru că accentul se mută într-un mod tacit de pe un fapt estetic pe unul comercial.

      Uneori e mai bine să nu vezi, să nu auzi. Când, în copilărie, am asistat la o repetiție a unei orchestre dinaintea unui spectacol, pe o mare scenă, nu-mi venea să cred că muzica aceea colosală ”iese„ din mișcările caraghioase ale unui dirijor, ce-mi părea un păpușar ne-asortat în decor. Am închis ochii, dar nu mă mai ajuta cu nimic. Nici nu mai știu dacă am mai mers la spectacol. Amintirea probei este și acum cu mult mai vie în mintea mea.

      Aparența de spectacol, care în fapt nu se produce, se tot amână, formează în mințile unora doza de supraviețuire. Spectacolul, marele spectacol, Fata Morgana e sensul suprem. Cine reușește să-l prindă e cu adevărat senin. Și lucrul acesta se observă cu ochiul liber. Nu spun că nu există. Dar foarte rar. Am văzut oameni care pot depune oricând mărturie că au fost la un spectacol întreg, adevărat. Pe chipul lor e o lumină, e împlinire, e resursă de viață. Dar sunt atât de puțini. Se pot număra pe degetele de la o mână.

      Cei care se laudă cu spectacole  zilnice se amăgesc. Amăgirea e forma lor de supraviețuire. Așa după cum pentru cei mai mulți proba de microfon constituie rostul pe acest pământ.

ELENA M. CÎMPAN