ALTE AMINTIRI DIN ALTĂ COPILĂRIE

Inapoi la stiri

ALTE AMINTIRI DIN ALTĂ COPILĂRIE

Scriu despre o traducere, pe care a realizat-o, din limba maghiară în limba română, scriitorul de la Satu- Mare, Felician Pop. Mă regăsesc, îmi place și consider că fără aceste sentimente nu există apropiere de subiectele de scris, de carte, de traducere, de lectură. Găsesc aici o copilărie universală mai aproape de timpul nostru, mai modernă și, de aceea, poate, mai închisă într-un magic inefabil. În original, cartea se numește ”Anyam Kertje”, este scrisă de Markovits Rodion ( 1884- 1948 ), în traducere titlul este ”În grădina mamei mele” și apare la Editura ”Kriterion”, Cluj- Napoca, 2018. La momentul citirii acestei cărți, tocmai găsesc în revista ”România literară”, nr. 49/ 2019, interviul cu Attila Jasz, laureat al unui prestigios premiu literar, unde realizatorul, Kocsis Francisko, așează lucrurile, încă din debutul textului, sub raporturile dintre literatura română și literatura maghiară, cu precizarea necunoașterii acesteia din urmă, pe cât ar merita. Că așa stau lucrurile, m-am convins singură, descoperind, prin intermediul traducerii lui Felician Pop, un autor de literatură (oricare și de oriunde ar fi ea, tot literatură rămâne )și o carte ce nu merită să treacă neobservată.

       De aceea, scriu cu bucurie despre ea. Cu aceeași bucurie care mi-a fost dată de lectura ei și nu pot decât să o împărtășesc cu cititorii acestei cronici. Cartea este o culegere de povești din lumea satului, povestite la persoana întâi, ceea ce accentuează aspectul de originalitate, de subiectivitate, în sensul de participare la evenimente, de vivacitate și, nu în ultimul rând, de nostalgie. Nostalgia, din idei, din simțire, din felul cum este transmisă din și printre rânduri, reprezintă trăsătura generală a acestei cărți scrise în această cheie, tradusă la rându-i tot așa, apoi citită și trecută într-un registru personal. Față de ”amintirile” știute, de pe vremea lui Creangă, ”În grădina casei mele” este o culegere de povești, ca niște pasteluri în proză, desprinse din grădină, dintr-o grădină primordială, ce are în mijloc un copac, un pom al vieții, poate.

      ”Măr printre oameni” este despre copilăria unor frați care se îngrijorează când aud că se mărită o fată, la ideea că ”și mărul ar putea să se mărite și să plece...”

      ”În cafeneaua Asfoledos” vorbește despre locul de întâlnire dintre doi oameni, pe lumea cealaltă, care și-au adus aminte unul de altul din descrieri, într-o atmosferă a percepției ludico- ironică asupra vieții și a morții.

      ”Tilinca” e poveste didactică despre liniștea lui ”homo faber”: dacă ar fi liniște, ”doar cinci minute de liniște... toată lumea ar avea altă înfățișare, atunci ar ieși cu siguranță ceva la iveală, orice, dacă nu altceva, măcar o tilincă...” ( ...” să nu confundăm tilinca cu fluierul; fluierul se făcea din lemn de tei, pe când tilinca din salcie...”)

      ”Arinul” e copilul cu părinți arini, ce povestește despre cât de uniți erau unul cu altul, astfel încât nu se lega nimeni de ei.

      ”În grădina casei mele” are ca personaj un castan, care, pentru că nu era bun la nimic și era doar de frumusețe, a fost dublat de un nuc, apoi obligat să se usuce, să fie tăiat, pus pe foc și... nici căldură să nu dea.

      ”Stejarul” e stejarul de la capătul unui frate mort, ce ține loc de cruce. Îngrijorarea constă în faptul că stejarul va trebui tăiat, dacă moare mama sau tata, ca să se facă din el cruce.

      ”Castanul”, unul comestibil, e prilej de dispută între săteni. Ca să fie salvat, argumentul este idilic: în calitatea lui de oaspete pe acele meleaguri... ”iar un oaspete nu poate fi omorât”.

     Alte ”personaje” prezente în tolba cu povești ungurești sunt butașul de vie, agrișele, trandafirii, corcodușii, magiunul negru, cu povestea vânzării lui la Cracovia. Din ”Războiul agrișelor cu trandafirii”, aflăm  de un învățător care trăiește la Lechința ( ?!... ) și are agrișe altoite, dar și de un preot, Titus Demian, cu vestiții lui trandafiri fără țepi. Morala poveștilor cade mereu pe oameni: ”așa e și cu oamenii – le-am altoit bunătatea, răbdarea, mulțumirea de sine...”

      ”O poveste din munți” e povestea de iubire, neîmplinită, dintre Toader și Jolanka.

      ”Corcodușul” e despre autocontrol și despre alungarea ispitei.

      Spre finalul cărții, câteva texte se abat de la nota întâlnită până acum, de hârjoană, de năzbâtii cu tâlc, și aduc în prim- plan, întocmai ca la Creangă, condiția școlară, cu tot ce presupune ea pentru scriitorul, elev, apoi profesor. ”Nota patru de toamnă” reprezintă o suprapunere cu valoare de confesiune narator – autor, din care se aude, peste ani, glasul dirigintelui, profesor de latină: ”Eu te-am sprijinit tot timpul, Markovits, clasă după clasă, dar acum am obosit cu tine...”

      ”Cercul autodidact” este despre un început de scriitor, iar ”Carieră și palmares” ”se laudă” cu cinci corigențe până la Crăciun.

      După ce am trecut cu privirea și am povestit, pe scurt, amintirile lui Markovits Rodion, transmise în limba română cu ajutorul priceputului traducător Felician Pop ( care, între timp, a mai dat tiparului o carte, rezultat al tezei de doctorat, ”Imaginea românilor în operele scriitorilor maghiari”, editura ”Limes”, 2019, ceea ce explică afinități cu literatura maghiară ), este momentul să spun că această carte, citită toamna, în lunile octombrie – noiembrie, este un remediu pentru nostalgie. Acea nostalgie de care nu vrem să fugim, care ne face bine și ni se potrivește.

      A da naștere unei cărți, traducând-o, e un gest de continuare, de salvare, de a face ca literatura să meargă mai departe, neîntrerupt. Așezând lucrurile și spațial, nu doar temporal, poveștile acestea, ale maghiarilor, sunt și ale românilor, sunt de interferență, există dincolo și dincoace de graniță, atât de aproape. Nu degeaba și nu întâmplător, ne recunoaștem atât de bine în lumea aceasta, expusă de prozatori, a copilăriei – răsfăț de jocuri, cu imagini, cu magie, cu fantasme, toate pline de miez.

 

ELENA M. CÎMPAN