POEZIA RELIGIOASĂ CONTEMPORANĂ

Inapoi la stiri

POEZIA RELIGIOASĂ CONTEMPORANĂ

Materialul este foarte abundent. Am zice că numărul poeților care au scris poezie religios – creștină este aproape egal cu numărul poeților existenți. „Poetul și misticul (omul religios) nu se disting decât prin intensitatea pe care o iau și la unul și la altul activitatea acestui suflet profund care ... cum spunea Tertulian, e în mod natural creștin (anima naturaliter christiana)[1].

„Dacă pentru a găsi drumul mântuirii trebuie să luăm în serios marea poezie – ceea ce este mult mai puțin facil decât se crede și mai rar – și pentru a ajunge aici trebuie să facem mai întâi pasul eroic, să admitem legitimitatea, valoarea unei cunoașteri pe care cuvintele n-o pot traduce și poate – ceea ce e mai important – a lua în serios poezia însemnă a o privi ca un dar splendid și gratuit care ridică pe poet deasupra sa, în sensul în care, spunea Aristotel, poezia e mai serioasă decât istoria - ea ne ridică în acest sens, și pe noi[2].

Ori, „poezia lirică seamănă cu acele flori delicate ce nu se pot transplanta într-o regiune străină, decât împreună cu bucata de pământ în care și-au înfiripat rădăcina”[3], având nobila menire de a îndrepta gândurile noastre spre cel mai sublim ideal: apropierea omului de izvorul păcii și fericirii eterne[4].

În România, după 1945, aceste flori sensibile, poeții și nu numai ei, au fost smulși din pământul roditor în care cu trudă și osteneală s-au înfiripat și creșteau, și aruncați în locul cel mai pietros și neprielnic pentru a crește și înflori în temnițele comuniste. Acolo, poezia era ea însăși prigonită. „Pentru un singur cuvânt scris, pedeapsa era amară. Radu Gyr a fost condamnat la moarte pentru scrierea unei poezii. Pentru recitarea unor poezii în închisori, s-au dat condamnări între 10 și 25 de ani, iar pentru trecerea lor în lumea liberă (în afara lagărului comunist) s-au inventat comploturi unde s-au dat sentințe de condamnare la moarte”[5].

„Caznele prin care au trecut toți chinuiții din temnițele comuniste: anchete chinuitoare, bătăi crunte, torturi grozave, de neimaginat pentru o minte normală, foame, frig, murdărie, teroare, dispreț, umiliri degradante, muncă trasformată în supliciu, pretexte infame pentru pedepse cumplite, cu un cuvânt: toată gama satanic diversificată în silnicii sadice. Nici o fiară n-ar fi putut îndura atâtea răni și atâta nefericire. În aceste condiții, poeții erau niște luminițe calde, calde și strălucitoare în iadul întunecat al temnițelor. Datorită lor, lacrima se făcea floare, împodobind amintirile”[6].

„Nu este cuvânt să poată tălmăci cât de alinător era, într-un izolator infam, să-ți culci capul pe o metaforă de Radu Gyr, să te acoperi cu plapuma unui vers de Nichifor Crainic, să îl iei de mână pe Ciurunga și să suspini eliberat de însingurare, sărutând o dată cu Vasile Voiculescu picioarele „Îngerului durerii”:

„Oprită să urce în ceruri vreodată,

Durerea n-are aripi să-și facă vânt,

Ci calcă peste lespezi, încovoiată,

Înger pururi încătușat de pământ. ...

............................................................

...........................................................

Ea nu știe ... dar când somnul o doboară

În miezul nopții și-al tăcerii,

Marii îngeri pe pământ coboară

Și se pleacă de sărută picioarele durerii.”

            Poeții, îngerii durerii ... care au scris versuri (pe creiere și suflete) ... cu „mistrii muiate în rană”[7].

            Foarte succint, amintim de îngerii întemnițați, precum Radu Gyr, care-și leagănă în vis copilul: „nani, nani, mâini de crin plăpânde,/ la fereastră păsări plâng și ploi./ Lupii beznelor rânjesc la pânde,/ țara-i toată temnițe flămânde/ și tăticu-i dus de lângă noi”[8].

            Autorul atâtor volume de versuri, Nichifor Crainic, întreabă: „Unde sunt cei care nu mai sunt?”[9]

            Și ca într-un pomelnic dureros, dar ce este mai dureros decât moartea zilnică în temniță, „o porție de mâncare generoasă” și moartea de acasă, după eliberarea din temniță care era o altă viață trăită sub umbrela morții, amintim de cuiele de lumină din Crucea Golgotei române, pe Bucur Stănescu, primit după 1989 în Uniunea Scriitorilor; pe Virgil Maxim, care îi face portretul lui Valeriu Gafencu: „...aici, răsare-n mine o chilie/ în care s-a sfințit un suflet blând ... / zidea virtuți cerești în trup plăpând / și-n ochi purta smerită bucurie ...”[10]

            Cu o activitate literară și după ieșirea din închisoare, Andrei Ciurunga, care în peregrinările lui prin pușcării și gulaguri a avut alături pe I. Peltz, George Ivașcu, Nicolae Davidescu, Ștefan Ionescu, Horia Nițulescu, Al. Ivasiuc, Ion Omescu, Alexandru Zub, Constantin Florian Pavlovici, în 1967 a fost reprimit în Uniunea Scriitorilor, în poezia „Nu ne putem odihni”, ca și evreii în robia Babilonului plângea: „Și nu mai putem ațipi, / tot trupul e rană flămândă, / tot sufletul arde aci / mereu hărțuit de osândă”[11] sau în „Rugăciunea pentru morții căzuți (în lagăr)”: „Flămânzi au lunecat spre cele sfinte / și de rușine poate nu Ți-au spus, / de-aceea Te rugăm să-i lași, Părinte, / să bea din calea laptelui de sus”[12].

Sf. Macarie Egipteanul, povestește Patericul, mergând prin pustiu, a găsit o tidvă de om și l-a întrebat: unde ești tu acum? Iar răspunsul a fost: în iad, dar când vă rugați voi pentru noi, atunci ieșim deasupra și ne bucurăm de revederea cu cei pe care i-am cunoscut în viață. Așa și acești sfinți ai închisorilor, doar când îi citim învie și ne îmbărbătează pe drumul pe care mergem și ne plângem, dar ce fericiți ar fi fost ei dacă erau în situația noastră?

Fronea Bădulescu, scos la plimbare, a cules din curtea închisorii un fir de păpădie, pe care gardienii, oricât l-au căutat, nu l-au găsit. Dar ce Păpădie![13]

Dacă Vasile Voiculescu, în „Zahei Orbul”, povestea cum ocnașii ghiceau într-un vas cioplit din sare în care urinau, Gabriel Țepelea, un patriot luminat, bursier la Viena, care apoi și-a luat un doctorat la George Călinescu, ajuns drumeț prin hrubele jilavelor și canalelor, scrie despre deținuții care își vedeau fața doar în tina tinetei, singura lor oglindă de fapt (Portret într-o tinetă).

Locurile de inspirație au nume cunoscute în Ministerul de Interne, precum: Uranus, Sibiu, Gherla, Aiud, Midia, Năvodari, Valea Neagră, Malmaison, Jilava, Târgșor, Canal Dunăre – Marea Neagră, Peninsula, Văcărești, Târgu Ocna, Lagărul Ghencea, Onești, Borzești, Galați, Mislea, Bacău, Botoșani, Oradea, Ocnele Mari, Suceava, Iași – Copou, minele Baia Sprie și Cavnic, Poarta Albă, etc. Numele acestor pușcării, care numai prin înșiruirea lor formează un poem al morții și se regăsesc în versurile precum „Aiud ... Aiud”, de Cezar Flamură: „Salut Colosseum! Hulpav celular, / explozii de branduri parcă s-aud / zăbrele și ziduri, ca sloiul polar / lăcaș de rugări în utrenii, calvar / Aiud! Cetate păgână cu paznici pigmei / Aiud ! / Aiud, țintirimul anilor mei.”[14] Sau „Pitești”, de Ioan Victor Pica: „Niciodată tinerețea nu a putut atâta să doară. / Și de-ar putea măcar să strige, / Și de-ar putea măcar să moară!”[15]

Maica Teodosia de la Vladimirești, Zorica Lațcu, scriitoare ardeleancă, ucenică a lui Arsenie Boca, scrie în recluziune: „capul sus vi-l ridicați, / Tu, frate, soră, mamă și părinte, / Aveți mijlocitori pe fii și frați. / Nu! Noi nu suntem morți, luați aminte!”[16]

 

•••

 

Generația care nu a fost încarcerată, „generație tragică, generație eroică, generație zbuciumată, generație sfântă care sfarmă tipare învechite, dărâmă idoli și derege pe Dumnezeu nu în forme și în dogme, ci adânc în taina lucrurilor și dincolo de astea, în misterul de nedezlegat al existenței. Ea, generația actuală, prin zbuciumul ei, prin setea ei de lumină și descătușare de orizonturi fără orizont, înalță cel mai curat imn de slavă Celui nenumit. În care nu crede, ci-l trăiește adânc cu toate fibrele ființei ei încrâncenate”[17].

Poetul Ioan Alexandru căruia i se adresează într-o scrisoare starețul Iustinian Chira, este poate cel mai mare poet imnografic român, cum mărturisește Edgar Papu, autorul atâtor imne și a nemuritoarei „Lumină lină”. Poetul aflat în extaz, jelește: „Ce ai cu mine Doamne, m-ai adus / Pe calea cea strâmtă și-acum mă ai la mână / Sunt încolțit în tine oriunde m-aș târî / Lacătu-i gros și cheia-i în fântână / Așa îți place ție să mă belești de viu / Să sângerezi în mine fără încetare / Așa îți place ție să fii piron de foc / Bătut încet la mine-n mădulare”[18].

Și vin poeții, cu libertate nelimitată în Dumnezeu, dar limitată printre oameni, și psalmodiază precum Tudor Arghezi, Nicita Stănescu; iar Monica și Ioan Pillat, transferă Țara Sfântă în ținuturi argeșene, Cezar Ivănescu, Mihai Ursachi, Dan Verona, Ion Stratan cu psalmii de la Cenaclul de Luni.

Spre Poarta raiului se îndreaptă Gabriel Ion Dorobanțu (Daniil Stihatul), Lucian Blaga, Ion Vinea, George Lesnea, Camil Baltazar, Dimitrie Stelaru, Traian Darz, ieromonahul Daniil Sandu Tudor, care în Anahoree cântă: „Umblând pe sfârcurile singurătății / către pierdută cale a Domnului / la înălțimea morții și somnului”.

Valeriu Anania, mitropolitul Bartolomeu, cântă Maicii Domnului în Axion: „Și cântu-te, Doamne, cu dulce uimire / Cu inima prinsă pe struna subțire, / Ca steaua – ntr-o rază, ca măru-n parfum, / cercând veșnicia pe clipa de-acum”. Acest mare mitropolit al Clujului, care a trăit și el din plin atmosfera temnițelor patriei, a vorbit cu Eugen Barbu și l-a convins pe acesta să publice lui Daniel Ilie Turcea, în anul 1982, volumul de versuri „Epifania”, și din care cităm din poemul „Tu”: „Lasă, dacă nu iubești / cuvintele să-nghețe nerostite / chiar dacă tu nu vei înțelege până la moarte, crede-mă / oricare ai fi, ești neprețuit / o iubire de peste moarte, neomenească dragoste, / îndumezeind / a deschis cerurile până la ultima suflare / ca tu să primești în potirul / inimii tale – cum cerul / nu poate cuprinde, nici spune / ca tu să înveți să nu mai / mori, niciodată”.

Din afara granițelor, din New York, Theodor Damian, întreabă pe Mihail Grama: „Cui îi arde de glume / când țepușa te arde-n călcâi / și nu știi ce ai fost / în pierduta noapte / dintâi”[19].

În partea de est a Prutului, în Basarabia, Grigore Vieru, alături de mama sa, întinde tava cu ouă înroșite și pasca de Paști să le sfințească  în dangăt de clopot și plânge și cântă împreună cu Leonida Lari, Savastie Baștovoi, etc.

Când delegația rusă trimisă de țarul Vladimir la Constantinopol, în secolul X, să cerceteze dacă această credință creștină este potrivită pentru ei, aceștia auzind corul Bisericii Sf. Sofia, format din 1200 de persoane, au exclamat cu entuziasm: aici este raiul.

Atâția poeți cântă în țara noastră și aduc slavă lui Dumnezeu. Tocmai datorită lor, țara noastră încă este o gură de rai, iar grupul poeților bistrițeni, strânși în jurul poetului Dorel Cosma, cu speranță se agață de franjurile de lumină a poalei ocrotitoare a Maicii Domnului.