CITITOR, PRIVIND LA... ”PESCAR DE CUVINTE”

Inapoi la stiri

CITITOR, PRIVIND LA... ”PESCAR DE CUVINTE”

     ”Pescar de cuvinte” este titlul volumului de poeme al lui Ioan Radu Văcărescu, apărut la editura ”Junimea”, Iași, 2019, cu un cuvânt însoțitor de Al. Cistelecan. Titlul este bine găsit ( și căutat ), pentru că reprezintă o metaforă pentru poet, este imagine vizuală în așteptarea ”stării de grație” și duce cu gândul la un peisaj desprins din tablouri de epocă sau chiar la textul lui Bertolt Brecht, ”Anekdote zur Senkung der Arbeitsmoral”. Pescarul, așezat la marginea unei ape/ poetul așezat la marginea unei literaturi, nu se grăbește, nu e nerăbdător să prindă/ să scrie cât mai mult, ci așteaptă în liniște/ în tăcere, convins că muza va veni, că-și va împlini menirea și, de aici, o atmosferă care se degajă din volum, considerând, poate, parcursul mai important decât destinația, în solitudine, în înțelegere de sine.

      Cartea ”Pescar de cuvinte” este ca o regăsire, aproape fizică, umană, palpabilă. De acest privilegiu se bucură și cititorul.

      Și în acest context au loc ”interogările” din prima parte a volumului. Sunt cinci texte ample, de rezistență în economia cărții, cu încărcătură filosofică, existențială, menite să umple un gol al absenței și, totodată, să aducă bucuria din preajmă, celebrarea persoanelor dragi. Interogările sunt aproape homerice, cu dialog intrinsec, cu monolog inevitabil, cu desfășurare pe pagini ample, de respirație, generând radiografii ale ființei prin oglinda celorlalți: „interogarea bărbatului de către femeia sa” ( ”nu știam ce-i cu tine/ ai adormit cu capul pe masă// nu, n-am adormit” ), ”interogarea poetului de către muza sa” ( ”Ce faci aici la ora asta a după-amiezii, de obicei/ ești undeva prin parc, la o bere,/ ), ”interogarea tatălui de către fiul său” ( ”Ce bine că ai făcut focul, e răcoare, s-a pus și rouă.” ), ”interogarea pescarului bătrân de către o prietenă de departe” ( ”m-ai uitat/ spui că te-ai retras undeva la margine de lume” ),  ”interogare la echinocțiul de martie” ( ”te îmbrățișez și îți urez bun venit acasă/ ... după cum te văd părinte cu fața luminată/ se pare că te întorci biruitor” ). Ca niște ”învățături” de-ale lui Nichita, interogările lui Ioan Radu Văcărescu sunt adevărate poduri către ceilalți și către poetul din lume, strâns legat de spațiul în care trăiește și-i dedică rânduri alese, de oameni dragi, personaje de poeme. Aceste ”vase comunicante”, de la sine și către sine, conferă poeziei lui Ioan Radu Văcărescu stări de (în)credere și de îndoială, de siguranță și de teamă, de bucurie și de tristețe, ca-ntr-o piesă în care ne regăsim, alături de care suntem, spectatori, și de la care n-am dori să plecăm prea curând. De ce? Cartea aceasta oferă un fel de confort, în care cititorul se simte în apele sale.

      Partea a doua a cărții, numită cromatic ”Albastru de noiembrie”, cuprinde poeme de-a valma, așa cum vin ele în calea poetului, numeroase, fiind fragmentul de rezistență, cantitativ, al cărții. E aici o prospețime a versului, o diversitate de teme, de abordări, de la ”autoportret„ la ”fotografii de dragoste”, într-un carusel de registre ale discursului, când descriptiv ( ”dacă cineva ar privi trupul din față/ iar acesta ar fi transparent/ ar vedea că o jumătate e de os și de carne/ prin care curge mohorât sângele melancoliei/ iar cealaltă jumătate e trunchi de mesteacăn/ din inima căruia pulsează o sevă dulce-amăruie” – ”autoportret” ), când introspectiv- declarativ ( ”peste ani veți înțelege dragii mei/ cum stau în cer ca și pe pământ/ ființele și lucrurile lumii acesteia” – ”peste ani veți înțelege”, ”încerc să uit de cuvinte și desenez orbește” – ”limba de piatră” ). Aici, în miezul cărții lui Ioan Radu Văcărescu , asistăm la întâlnirea cu parcul, cu podul, cu ploaia, cu muntele, cu dimineața, cu străzile, cu vara, cu pisica și cu alte personaje ale cotidianului sibian ( probabil ), cărora poetul le dedică, în felul său, timp, vers, amintiri. Un loc aparte îl ocupă terasa, de unde poetul privește lumea, refugiul aproape zilnic, posesor de inspirație, de liniște-neliniște, care-l găzduiește pe poetul - pescar, cu toate ale lui ( „am ieșit pe terasă și fumez lejer/ un gauloise blond” – ”acasă viața e un miracol” ), dar și ”casa frieda”, un fel de casă a poeților, în așteptarea prietenilor ( ”stau și beau bere la casa frieda/ sub grinzile gotice cu foi de viță de vie” – ”en attendant silviu guga”, ”stăm pe terasă la casa frieda/ în capătul bretter-ului/ m-am săturat zice dragoș plec în noua zeelandă/ și eu m-am săturat zice andrei/ m-am regăsit în zen/ nu mai citesc decât fantasy” – ”voci la casa frieda”, ”stau singur la masa de la marginea terasei/ la casa frieda ca de obicei strada mare/ e plină de mese scaune oameni copertine/ de-atâtea ori am reinventat orașul roșu dintre nuferi” – ”sibiu”). Așteptând cuvinte, așteptându-se, poetul se vede pe suprafața lucie a realității: ”mă rog împietrit” – ”Vita nuova”, ”voi fi liber ca un porumbel sălbatic” – ”liber”, ”mă ghemuiesc în lumina ce moare” – ”stindard”, ”mă ridic și înaintez spre tine/ cu aparatul foto atârnat de umărul frânt” – ”fotografii de dragoste”.

      ”Ritm șchiop” este partea de pe urmă a cărții ”Pescar de cuvinte” și caută chiar un ritm anume, care să le însoțească pe celelalte, iamb, troheu, amfibrah. Simbolic, desigur: ”rătăcind de pe o stradă pe alta/ alungați de ploi și zăpezi hai-hui/ am fost și ieri suntem și azi/ copiii ploii în țara nimănui” – ”spleen sibian”. Obișnuiți cu specificul baladesc al poeziilor lui Ioan Radu Văcărescu ( unele texte numindu-le chiar ”balade”), și din volumele anterioare, rămânem constanți în a aprecia stilul poetului, inconfundabil, adaptat ideii, stării: ”Eu rămân ce-am fost: stângaci;/ contra la dreptaci pragmatici;/ umblăreț cu-ai mei olaci/ la visat de nuri sălbatici./ Eu rămân ce-am fost: stângaci.” – ”Balada unui om stângaci”. Întrevedem și un mai vechi ”Eu rămân ce-am fost: romantic”, pierdut de altfel prin gândurile fiecărui poet. Și regăsit, cu bucurie.

     Apariția cărții ”Pescar de cuvinte” se constituie ca un eveniment al poeziei, nu doar în anul 2019. Frumoasa Colecție ”Cantos” a Editurii ”Junimea” certifică și promovează nume de referință ale poeziei contemporane. Printre acestea, Ioan Radu Văcărescu este acasă.

 

ELENA M. CÎMPAN