LIRICE URME, UMBRE, ȘOAPTE

Inapoi la stiri

 LIRICE URME, UMBRE, ȘOAPTE

                              Motto: ”un poem al pragului

                                            pe care mi-am dorit să pășesc”

                                                            ( Daniela Gîfu )

 

      Călătoria pe care ne-o propune Daniela Gîfu, în volumul de poezie ”Anotimpuri tantrice”, Editura ”Detectiv literar”, București, 2020, este una de-a lungul anului, prin cele patru anotimpuri, prin care poeta își  definește un destin literar, sensibil, inteligent.

      ”Anotimpurile Danielei Gîfu au legătură cu dragostea și abia după aceea cu India. (...) De aceea sunt tantrice... De-a lungul lor, D.G. învață...” spune Ștefan Mitroi în Prefață. Iar în Postfață,  Firiță Carp apreciază că ”Anotimpurile tantrice” sunt o inefabilă urzeală a sublimului, o țesătură de cuvinte atât de iscusită, de parcă ar fi croită numai din lumină.” Ilustrațiile de Mihai Bandac sunt peisaje, potrivite registrului tematic, ce conferă eleganță cărții ca obiect cultural.

      Ca un ghid de poezie, Daniela Gîfu ne poartă prin anotimpuri, cu firescul trăirii încărcate de senzații, de emoții, de stări și constatări, toate formând un bagaj spiritual de bună credință. Poezia ”Spre Lumină” pare o unitate de măsură în acest sens: ”Îngerii în ceruri au ridicat un altar/ să unească sufletele ce ne numără strădaniile.// Multă risipă la început de veac/ se răsfrânge-n zarve zdrențe terfelite.// Cât cuprins de raze,/ se întrezare o încununare netălmăcită.// E vremea recoltării... / roadelor existenței noastre./ Căutăm... în inimi și suflete./ Nimic vizibil, nimic tangibil./ Și, totuși, există Lumină...”

      În ( și din ) lumina cărții se văd patru părți, ca niște capitole nu doar de timp, ci și de viață: Primăvara, Vara, Toamna, Iarna.

     Primăverii ( poetice?) îi corespunde roua, ca simbol al prospețimii: ”Cântecul de dimineață al rouăi/ amintește/ de viața mea împrimăvărată/ în nesfârșirea grației divine”. Motivul ”șoaptei” este prezent în acest anotimp- prolog ”Eu,/ o șoaptă,/ într-un cuprins cu enigme călătoare”. În tot acest anotimp, de început, dorința poetei este neobișnuită: ”Eliberează-mă/ de încolțirea gândirii”. Ruga poetei este tot în șoaptă, pentru că nu e decât o entitate într-o partitură a timpului ce anunță ”un solfegiu fără șoapte”, care culminează cu ”șoapte logodite”. Când citim ”Ieri, atât de înamorat/ Azi, atât de întristat/ Mâine, atât de îndepărtat”, gândul ne duce atât la cineva drag, cât și la timpul concret, cu trecut, prezent și viitor. Daniela Gîfu știe să facă magie în versurile ei, să amestece planurile concret și abstract, într-un mod seducător.

      Vara este anotimpul și partea plină a trăirilor, este domeniul ierbii ”pe iarba verde, alintată de fluturi,/ contemplu așteptarea”, ce aduce cu ea întrebarea fatidică ”Veni-va timpul/ când ne vom citi odată?”, anticipând tristețea, singurătatea și melancolia toamnei. Până atunci, poeta semnează frumoase procese- verbale din existența proprie, bazată mai mult pe gânduri, pe imaginație: ”brodez metafore/ până când/ dorințele își pierd culoarea”. Singurătatea, ”în formă de cruce” anunță viitorul anotimp. Am spune chiar că vara în acest volum nu este decât un anotimp de tranziție, de căutări, cu autoportret: ”Sunt un suflet de întâmplări/ care întârzie să se căiască.”

      Cuvintele cheie pentru anotimpul următor, toamna, sunt dorul, ”dorul tânjitor”, și îngerul, în cele trei ipostaze, apă, aer, foc, lăsând deoparte pământul, oricum de esență feminină. Declarația ”am simțit scăldatul soarelui/ în dezmățul oceanului de vise” ne face să silabisim ”o-ce-a-nul”, ca la Eminescu, arhaic, pentru că încărcătura cuvântului este de aceeași sorginte arhetipală. În acest cadru, au loc despărțirile: ”tu pleci acolo/ unde nu sunt reguli,/ doar cuvinte dănțuinde”. Aducându-ne aminte de dansul mirilor la cununie, ”Isaia dănțuind...”, totul se petrece în treacăt și prea devreme ”dezordinea trecutului/ rămâne în afundul unei călimări/ golită demult de verbul a iubi”. Rămân aceste versuri, prin frumusețea, simplitatea și adevărul lor: ”Îmbătrânim încet,/ mână în mână,/ ca o rochie de mireasă/ mâncată de molii...” În precocuparea poetei de a defini lucruri, ființe, de a înțelege lumea, își fac loc unele imagini, expresii, cu valoare de ”Evrika”, precum: ”Ce sunt cei doi, în cele din urmă?/ Poate, în torentul nemuririi,/ oluri de lut/ ce se rostogolesc/ în haosul de neamuri incestuoase”. Dar Daniela Gîfu nu se oprește aici, la toamnă. Ea știe că mai are de parcurs un anotimp, că drumul continuă ”o arcă plutitoare mă invită să călătorim/ în ritmul nerăbdării mele/ de a recâștiga libertatea de a iubi”.

        Iarna, prologul, e prilej de contemplare: ”întind brațele dinspre mâine/ spre amurgul de ieri”. Poeta își asumă condiția și știe/ înțelege că ”se apropie vremea/ să cuvânt într-un foșnet de liniște”. Cadrul este unul specific, ”Din văzduh, se -adună chibzuite/ cetele de îngeri...”. Despărțirea era invitabilă, de vreme, de om: ”năpădește peste mine/ timpul colbăit de plecarea ta.” Fiind iarnă, praful se va așterne peste an, peste omul drag, peste carte, dar va fi un praf alb și rece.

      Daniela Gîfu se autodefinește, înaintea tuturora. Întrebării ”cine sunt”, ea îi răspunde în cunoștință de cauză: ”Rămân o purtătoare de condei/ pe o bucată de hârtie, cuprinsă/ de-o senină acceptare a destinului”, ” Rămân un vers/ scris cu o nuanță străvezie/ în preajma destinului/ peste care coboară aducerile aminte”, cu trimitere la atât de cunoscuta afirmație ”rămân ce-am fost: romantic”.

      Tonul Danielei Gîfu, în aceste ”Anotimpuri tantrice”, este unul sentențios, aforistic, moral. Definițiile și definirile ei sunt scrise cu și pe propria viață ( și răspundere ). Se remarcă din cuprinsul cărții o bogăție a gerunziilor folosite ca adjective, epitete. Astfel, ”splendoarea trăirii scânteinde”, ”nădejdi legănânde”, ”brațe căutânde”, ”poalele așteptânde”, ”vene tresărinde”, ”muzică jinduindă”, ”straie licărinde”, ”trăiri cutezânde”, vorbesc despre un stil,  cu trimitere la clasici, prin jocul cuvintelor, prin conținut, pentru că forma poeziei Danielei Gîfu este modernă, liberă.  Formarea de cuvinte noi, precum ”nelumea”, ”nesomnul”, trădează preocuparea poetei pentru arta scrierii poetice.

      ”Anotimpuri tantrice” este volumul celor doi, împărțit la patru, despre care poezia consemnează, într-un spirit contemporan ludic: ”devenit-am alți protagoniști/ pe banda de alergat a timpului.”  Cartea ne spune că început și sfârșit nu există doar pentru timp, ci și pentru oameni, așa cum și luarea de la capăt este un atribut al vieții. Chiar și al poeziei.

 

Dr. Dorel Cosma