DORU

Inapoi la stiri

DORU

Seminarul Teologic de la Mănăstirea Neamț, în toamna anului 1966, la întâi octombrie, a adunat pentru anul întâi, clasa a IX – a, 29 de copii în vârstă de 14 și 15 ani. Aceasta era singura școală teologică ortodoxă pentru cele șase județe ale Mitropoliei Moldovei, adică aproximativ patru milioane de creștini ortodocși.

            Era la șapte ani după ce regimul comunist din România desființase două treimi din mănăstirile existente, iar din cele rămase, mai ales istorice, personalul monahal de până la 50 de ani femeile și 55 de ani bărbații, fusese evacuat; și la aproape doi ani după ce deținuții politici din țară, patrioți români și creștini, fuseseră eliberați, adică acei care mai puteau merge pe picioare, pentru că marea lor majoritate s-au eliberat prin moarte, luminând din împărăția lui Dumnezeu familiile lor, bisericile pustiite, poporul român cel asuprit, dar și mormintele lor fără de Cruci.

            Într-o zi, eram la rând pentru a intra la masă, în fața sufrageriei. Înainte de a intra la masă, toți copiii stăteau la rând, pe clase, în ordine alfabetică. Cinci rânduri. Intrau întâi cei mai mari, care erau împrăștiați strategic prin toată sufrageria, la toate mesele – șefi: la șase elevi, unul era șef și era de obicei din anul cinci.

            În amiaza aceea, profesorul de serviciu era directorul, preot Vasile Ignătescu, un om micuț de statură, cu nas roman bine înfipt în obraz, ochii vioi, fața numai zâmbet. Vorbea foarte încet, chiar și când striga, încât nimeni nu-l auzea, dar toți înțelegeam ce spunea, până la ultimul elev.

            Damian a ieșit din rând, din față, și a venit la Miron. La litera M eram trei elevi în catalog, pe aceeași foaie: Merticaru, Miron, Muscă, mai târziu, un sfânt vesel – toți sfinții sunt veseli - , un prieten și un cumnat. Mi s-a adresat direct: vrei să fii prietenul meu? Era mai înalt decât mine cu vreo cinci centimetri, părul tuns zero – toți eram tunși chilug -, ochii ușor pieziși și sfredelitori, fața inundată de acnee.

            Sfântul părinte Vasile Ignătescu, sfânt a fost până ce a trecut la Domnul, fiind misionar în Canada, în California și apoi acasă, a început să se agite sus pe balcon. Damian aștepta răspunsul, colegii mai mari și mai mici se enervau pentru că în dezordine nu se putea intra la masă. I-am răspuns scurt: da. A plecat imediat la locul lui, la litera D, iar cei din anul cinci au început să urce treptele.

...

            De atunci am rămas prieteni, chiar și colegi de bancă vreo doi ani.

            El vorbea mult, uneori prea mult. Eu tăceam aproape întotdeauna. Ascultam, nu ascultam, el vorbea.

            Prin anii terminali scrieam scrisori la fete, mai ales după adrese luate dintr-o revistă care promova prietenia. Într-o vreme el scria la vreo șapte – opt fete scrisori lungi de multe pagini. Dar uneia, s-a apucat să-i scrie scrisori de 10, 20, 30, 50, 70, ultima de 99 de pagini.

            A vrut să-mi citească acea scrisoare lungă, dar ei i-am spus că știu ce scrie în ea. Cum, tu îmi citești scrisorile? A, nu, stai liniștit, mi-ai povestit-o vorbind! S-a liniștit.

...

            Cred că de la el a apărut dorința noastră ca să scriem o revistă. Și după discuțiile incipiente și inerente, zbaterile, transpirațiile începutului, a apărut „Răsăritul” în câteva numere scrise de mână.

            Următoarea revistă a scos-o la Lausanne, unde a avut o bursă de studii și apoi a ostenit la Telegraful Român din Sibiu, unde a avut bucuria să lucreze cu mitropolitul cărturar Antonie Plămădeală, un „noptatec”, Doru fiind tot un „noptatec” cum avea să povestească peste ani în balconul casei sale din New York, adică încheiau ziua de lucru pe la ora două dimineața, cum face și azi.

            Revista Lumină Lină este iubirea lui cea mai mare. Nu știu să fi iubit pe cineva mai mult, căreia să-i fi închinat mai multă energie, atenție, tandrețe, grijă. Și asta pentru că ea, revista, s-a născut cu mult timp înainte de a-i fi cunoscut pe cei care au fost și îi sunt intimi, soție, copii, nepoți, prieteni.

            Această revistă a coborât într-o seară de iunie prin fasciculul de lumină care pătrundea prin vitraliile ferestrelor bisericii Mănăstirii Neamț, Înălțarea Domnului unde, miercuri seara, la slujba de priveghere pentru hramul ctitoriei mușatine, cei peste optzeci de tineri din ultimii ani de curs seminarial, cântau imnul milenar creștin Lumină Lină.

            Fumul de tămâie oferea consistență portativului desenat pe razele acelei sfinte lumini de seară, iar noi, tinerii între 18 și 21 de ani, citeam acele note în cheie personală, fiecare după inspirația și idealul lui.

            Doru cred că a fost marcat atât de mult de acele momente întât s-a legat pe viață de acea viziune în care a apărut diafana mireasă care acum împlinește vârsta de 25 de ani de când ne caută, ne mângâie, ne soarbe și ne mistuie cu frumusețea și noblețea ei.

            Doru este mirele acestei doamne care nu încetează să-l domine pentru că ea, doamna aceasta de stirpe nobilă, naște mereu copii, iar el îi mângâie, îi încurajează, îi laudă, le pune nume precum Adam în rai și îi lasă liberi să rodească fiecare după datul lui.

            Dacă ar trebui să-i ofer o cunună și i-o ofer pentru că merită pe deplin, voi scrie pe bentița de sub florile de laur un text pe care toți absolvenții seminarului știu a-l cânta pe note psaltice: „Omule al lui Dumnezeu și credincios slujitor”, dar și mire al distinsei doamne Lumină Lină, felicitări!

 

                                                                                    Marcel Miron