SFÂNTA ORĂ

Inapoi la stiri

SFÂNTA ORĂ

Nu știu cum s-a schimbat specificul activității în alte domenii de activitate în timpul ”Sărbătorilor de Pandemie”, ce nu mai dădea Domnul să se termine, dar în educație ne-am trezit, deodată, ca pe-o altă planetă (”imensă, străină și grea” – Labiș ). Pe-o altă lume, așa-zisă ”on-line”, iubită de unii, necunoscută de alții ( iubirea e cunoaștere, dar cunoaștere nu e iubire ). Multe din cele vechi ( deja ), știute, au lăsat loc pentru ceva nou. Ce a dispărut? Ora, pauza, tabla, creta, coridorul, catedra, clasa, curtea școlii, banca... doar câteva din câmpul lexical al școlii, cu farmecul lor, trecut în cântece, în poezii... Ce a apărut? Zoom, meet, classroom, cameră, chat, tabletă sunt doar câteva...

      Unde înclină balanța? N-are rost să ne batem capul. Fiecare privește dinspre el. Există adepți ai lucrului de-acasă, ai ... școlii de-acasă ( la propriu, nu la figurat ), și susținători ( zadarnici, în condițiile pandemiei ) ai școlii de la școală. Nu oricine se află în fața/ în spatele unui monitor este ”profesor”. Profesori și profesori. Care au stat acasă și au învățat alfabetul informaticii, programării... Și-au prins urechile prin monitorizări și printscreen-uri. Ceea ce spuneam altădată, nu de mult, că e virtual a devenit atât de real. Întâlniri, conferințe, ședințe, în calculator, în laptop, în cameră, în ținută de casă ( dacă nu, din uz de pedanterie, chiar se îmbrăca deux-piece-ul și costumul cu cravată, feminin, masculin...) Ce constituia mai ieri subiect de ”lectorate” cu părinții, pe tema statului prea mult la calculator sau pe telefon, din partea elevilor, s-a făcut, peste noapte, normă, ca ”sarea-n bucate”. Deodată, am uitat dezavantajele, precum dureri de cap, de ochi, lipsă de comunicare, tendință spre introvertire. Așa de repede? Ne-am transformat în mașină de făcut ore on-line. Și acelea, ”câte bordeie, atâtea obicee”. Cred că e greu, chiar ghinion, să te ocupi de școală într-o vreme când numai școală nu faci. În loc de reformă, de noutăți, de lecturi, de lucruri frumoase, așteptate, să faci parte dintr-un tablou cu pandemie și să fii pus în situația de a-i întoarce pe copii, pe profesori, din drumul lor cel mai drag, drumul spre școală.

    Când ne gândim la școală, în timpul ei sau peste ani, ne gândim la ore. Ele se identifică, până la asimilare, cu școala. Și tocmai ora, sfânta oră, a dispărut. Îmi amintesc discursuri de început de an, când auzeam elogii adevărate aduse orei, adresate în special profesorilor debutanți, încurajați să respecte ora, acele cincizeci de minute, în care să încapă toate etapele unei lecții, să ajungă și să nu aibă rest. Ora, care e capricioasă. Ora, care trebuie începută la timp și terminată la timp. În care trebuie să ne încadrăm. Îmi amintesc ironii adresate profesorilor reîntorși din funcții ”vremelnice”, care nu uitau să vorbească despre intrarea în/ la oră, de răbdarea de-a sta o oră în clasă ( un exercițiu cu timpul școlii ). Pentru că numai în școală ora este oră, tautologie dată de multe ori ca exemplu.

      Ce a rămas din oră? Cine mai vorbește despre oră? În on-line, ea este înlocuită cu activitate, cu intervenție, de douăzeci, treizeci de minute. Diferența până la cincizeci e un teritoriu necunoscut. Alergăm după eficiență, în timp ce pierdem acel timp magic, petrecut în clasă, când elevii și profesorul sunt de ajuns.

      Vom reveni la oră, pentru că nicio minune nu ține mai mult de trei, ore, zile, luni, ani... Dar va mai fi ora la fel cum a fost? ”Ora frumoasă, ora poetică, e ora absentă de pe cadran.” ( Ortega y Gasset ) Și ”Toate ( orele ) rănesc, ultima ucide!” ( ”Omnes vulnerant, ultima necat” – inscripție pe vechi orologii ). Va mai fi ora oră, cât timp la pândă stă ora on-line, care nu poate fi, oricât ar vrea, ”sfânta oră”?...

 

ELENA M. CÎMPAN