100 DE ANI DE LA APARIȚIA ROMANULUI "ION"

Inapoi la stiri

100 DE ANI DE LA APARIȚIA ROMANULUI

 

(20 noiembrie 1920)

 

Pe ultima filă a manuscrisului romanului „Ion” este trecută data de 3 octombrie 1920, ceea ce înseamnă că travaliul definitivării textului și al transcrierii finale era încheiat. A apărut în două volume la Edit. „Viața Românească” & „Alcalay”, în 20 noiembrie 1920, cu sprijinul editorului Simion Benvenisti, care, după citirea manuscrisului, îi și acordă lui Liviu Rebreanu un avans de 8000 de lei.1

 

La doar trei săptămâni de la apariție, marele arheolog Vasile Pârvan, care citise romanul „Ion” „pagină cu pagină”, îi răspunde lui Liviu Rebreanu într‑o scrisoare din 11 decembrie 1920, afirmând că „este una dintre creațiile cele mai patriotice pe care le‑a dat literatura română în ultimele două decenii”, la care apreciază sobrietatea, obiectivitatea și sinteza monumentală a inspirației, claritatea compoziției, caracterul și valoarea artistică, încheind cu dorința de a susține romanul spre a fi premiat de Academia Română în luna „mai viitor”. Era și Liviu Rebreanu un „arheolog”, unul literar însă, „săpând la rădăcinile spiritualității românești”. 2

 

Propunerea oficială de premiere a romanului „Ion” o va face vicepreședintele I. Al. Brătescu‑Voinești, printr‑o scrisoare adresată președintelui Academiei Române, Dimitrie Onciul (1920‑1923), la 31 decembrie 1920. După lungi dezbateri dilatorii, în Ședința Plenară a Academiei Române din 12 iunie 1921, condusă de președintele Dimitrie Onciul și având ca raportor pe I. Al. Brătescu‑Voinești, i se acordă lui Liviu Rebreanu Marele Premiu „Năsturel” al înaltei instituții cultural‑științifice, pentru romanul „Ion”. Premiul era în valoare de 12.000 de lei și se acorda, prin concurs, din patru în patru ani. Au fost laureați ai unui asemenea premiu: Vasile Alecsandri (1881), Alexandru Odobescu (1889), George Coșbuc (1897), Ion Sârbu (1905), George Murnu (1913) și Alexandru Vlahuță (1917), în ceilalți ani nu s‑a acordat.

 

Din Comisia specială pentru decernarea Marelui Premiu „Năsturel” pe anul 1921 au făcut parte 12 academicieni, repartizați câte patru pe cele trei secțiuni: I. Al. Brătescu‑Voinești, Ștefan Ciobanu, Ovid Densusianu și Sextil Pușcariu (Secțiunea Literară); Dimitrie Gusti, Alexandru Lapedatu, Ion Nistor și Dimitrie Onciul (Secțiunea Istorică); Ion Inculeț, Ludovic Mrazec, Petru Poni și Gheorghe Țițeica (Secțiunea Științifică). Cu 8 voturi pentru și 4 absenți, lui Liviu Rebreanu îi revenea Marele Premiu „Năsturel” al Academiei Române, un premiu „pentru eternitate”, prin care înaltul for academic „se respecta pe sine și deschidea lui Liviu Rebreanu perspectiva nepieritoarei cinstiri a operei sale”. 3

 

Din modestie sau timiditate, când era vorba despre aprecieri asupra operei sale în fața unui public în conștiința căruia romanul nu se impusese încă, iar opiniile critice erau, totuși, parcimonioase (Eugen Lovinescu, Vasile Pârvan, Tudor Vianu, Felix Aderca, I. Al. Brătescu‑Voinești), tânărul romancier Liviu Rebreanu nu participase la propria‑i mare cinstire academică. S‑a mulțumit doar să expedieze a doua zi, 13 iunie 1921, scrisori celor doi conducători ai Academiei Române (președinte Dimitrie Onciul și vicepreședinte I. Al. Brătescu‑Voinești), mulțumindu‑le și asigurându‑i de toată recunoștința sa.

 

Despre geneza romanului „Ion” s‑au pronunțat mulți exegeți rebrenieni, numind apoi drumul parcurs chiar „odisee”, cel mai aproape de realitate fiind, după părerea noastră, Prof. univ. dr. Gavril Scridon4, rădăcinile găsindu‑le în perioada 5 februarie 1908‑15 octombrie 1909 (interval deschis la extremități) de la Prislop, după demisia fostului locotenent de honvezi la Gyula. Este un triptic de „întâmplări” petrecute în viitorul Pripas rebrenian la 1908: 1. Sărutul pământului de către un țăran; 2. Bătaia Rodovicăi administrată de tatăl său, văduv și bogat, în urma „păcatului” ei săvârșit cu un „prăpădit de flăcău”; 3. Discuția cu un „flăcău foarte sărac”, îndrăgostit de pământul pe care nu‑l avea, dar îl râvnea.

 

Constituie cele trei momente prima etapă, de cercetare, numită Zestrea, derulată în Transilvania sub Dualismul austro‑ungar (din 5/17 februarie 1867). O altă etapă de elaborare a romanului se desfășoară în România, „prietena” Austro‑Ungariei, în urma Tratatului „secret” de alianță din 18/30 octombrie 1883, semnat la Viena, la care aderase și Germania. A treia etapă este marcată de data de 14/27 august 1916, când România declară război Austro‑Ungariei, implicit Transilvaniei înglobate, deschizându‑se astfel drumul direct spre înfăptuirea României Mari, la 18 noiembrie/1 Decembrie 1918. Dar cu câte sacrificii!

 

Din prima etapă datează familiarizarea lui Liviu Rebreanu cu limba „curată” a țărănimii, cu limba literară, datorită unor lecturi metodice din principalele opere românești „de la cele mai vechi până la cele mai actuale” 5. Acum publică în „Luceafărul” de la Sibiu primele încercări literare în limba română: schița de debut Codrea (1 noiembrie 1908), povestirea Ofilire (15 decembrie 1908) și nuvela Răfuiala (1 mai 1909), aceasta din urmă constituind unul dintre germenii romanului Ion.

 

Roman „cu gestație grea și îndelungată”, de peste un deceniu, îi va aduce lui Liviu Rebreanu recunoașterea din partea lui George Călinescu „de creator al romanului românesc modern” ­cu mult peste „ceea ce epoca lui produsese” (1941), dincolo de pripita „filipică” a lui Tudor Arhezi (1921). Iar Academia Română, la propunerea lui Mihail Sadoveanu, îl alege Membru Titular în ședința din 25 mai 1939, cu Discursul de recepție intitulat Lauda țăranului român, rostit la 29 mai 1940.

 

E bine că pe ecrane sau „pe sticlă” mai rulează filmul „Blestemul pământului, Blestemul iubirii” (1981), spre a ne aminti, cum foarte plastic se exprimase regretatul Gavril Scridon, „(...) unde s‑a întâlnit mai întâi Titu Herdelea cu Roza Lang sau locul pe hotar unde Florica, ducând niște pere oarzăne la târg, l‑a răscolit pe Ion și s‑a otrăvit pe sine”6.

 

 

 

Prof. univ. em. dr. Ironim MARȚIAN,

 

Societatea cultural‑științifică „Virtus Romana Rediviva” din Cluj-Napoca