JOCUL DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD ÎNTRE CARTEA RECORDURILOR ŞI PATRIMONIUL MONDIAL UNESCO

Inapoi la stiri

JOCUL DIN BISTRIŢA-NĂSĂUD ÎNTRE CARTEA RECORDURILOR ŞI PATRIMONIUL MONDIAL UNESCO

De tropotele jucătorilor se hurducă pământul. Zecile de perechi bat someşana cu atâta pasiune că potcoavele flăcăilor scapără scântei, poalele fetelor se bolbocesc, iar colbul de pe jos se învâltoreşte, se aşază în straturi groase pe feţele brăzdate de sudoare, luminate de oboseală şi de mulţumire. .. flăcăii se îndârjesc, îşi înfloresc jocul, trec fetele pe sub mână, le dau drumul să se învârtească singure, ţopăie pe loc ridicând tălpile, îşi ciocnesc zgomotos călcâiele, îşi plesnesc tureacii cizmelor cu palmele năduşite...

                        ( Liviu Rebreanu, Ion, Ed. Litera, Bucureşti, 2001, p. 16)

Jocul străbun a fost descris, cum nu se poate mai frumos, de marele romancier Liviu Rebreanu în romanul Ion, a cărui fir epic începe într-o zi de duminică, în care toți locuitorii satului Pripas ( Prislop) se află adunați la hora tradițională. Nu lipsesc nici fruntașii satului, care cinstesc cu prezența lor sărbătoarea.

Azi, în anul Centenarului Marii Uniri am uitat jocurile străbune, în doi, specifice fiecărui sat, ne învârtim toţi într-o horă mare, fără noimă. În Ungaria există cursuri de joc tradiţional în şcoli. La noi nici un proiect concret.

Dimitrie Cantemir, în lucrarea sa “Descrierea Moldovei” arată: ”Jocurile sunt la moldoveni cu totul altfel decât la celelalte neamuri. Ei nu joacă doi sai patru inşi laolaltă ca la franţuji şi leşi, ci mai mulţi roată sau într-un şir lung” (A, Cantemir, D, 1986, p. 246-247). Tot Dimitrie Cantemir vorbeşte şi despre “danţ”, cuvânt luat de la polonezi, care concurează cu cuvântul de origine latină “joc”.

La Dumbrăviţa, nu se concepea ca fata să meargă la joc fără mamă. Mama, era cea care observa de pe margine, alăturide celelalte femei, cine îi ia la joc fata, cine cu cine joacă. Bărbaţii mai bătrâni stăteau într-o margine a curţii şi jucau cărţi, sau discutau despre treburile satului, despre ce mai trebuie făcut în sat şi pe  hotarele lui. Dacă  bărbaţii discutau despre treburile satului şi femeile discutau despre sat, dar luând casele de la un capăt la altul, şi trecând prin filiera lor critică toate persoanele satului, care ce au mai făcut, având o evidenţă precisă a tuturor locuitorilor. Jocul se organizează la nunţi, la clăci. dar mai cu seamă duminicile şi sărbătorile de peste an. Organizarea jocului cădea în seama „cizeşilor” (doi, trei băieţi mai vârstnici, de obicei cu stagiul militar satisfăcut). Ei arvuneau muzicanţii iar cheltuiala se împărţea pe întregul tineret care participa la joc sub forma unei taxe de intrare. Pe lângă tineretul care participa efectiv la joc se mai adunau şi femeile din sat, unele având în joc fete sau flăcăi altele nepoţi şi nepoate. Existau însă şi persoane care veneau la joc doar de dragul de a privi. Jocul dura 4-5 ore, cu scurte pauze, după care fetele erau conduse acasă de băieţi. înainte de „Sfinţitul Soarelui”. Uneori erau conduse până la poartă, alteori flăcăii intrau în casă unde erau serviţi cu câte un pahar de horincă.  Producţie folclorică scurtă, strigătura este alcătuită din versuri, adesea improvizate care se rostesc cu o anumită intensitate a vocii în timpul desfăşurării jocului popular dar şi la nunţi, şezători sau cu alte prilejuri. Strigătura reprezintă o complexă manifestare artistică a poporului de la sate, îndeosebi în care ritmul jocului şi cel al muzicii se îmbină cu cel al poeziei. Hora satului constituie cadrul ideal de rostire a strigăturilor şi implicit primul element din circuitul folcloric în care aceasta se difuzează. Strigătura poartă un accent liric sau ironic, satiric, incisiv şi imperativ. Atitudinea pe care a luat-o omul simplu faţă de starea politico-socială, faţă de război şi pace, faţă de muncă, faţă de dragoste şi de natură, felul în care el preţuieşte anumite însuşiri morale, felul în care poporul respinge, condamnă şi înfierează lipsuri şi vicii morale, toate aceste atitudini etice se răsfrâng în zeci de nuanţe în folclorul nostru şi implicit în strigături.

Iată câteva strigături de la Diug:

 

Mult mă mir de astă treabă,

Ce s-o strâns atâta babă;

Nu mi-i ciudă că s-o strâns,

Că le trebe cât-on vâj.

 

 

Sau

 

Mândrulucă, mândrulucă

 Fă-ţi gura fîntînă-n luncă!

Cân’ oi trece cu caru,

Să beau apă cu clopu;

Cân’ oi trece cu sania,

Să beu apă cu gura,

Ca să mă poci stâmpara.

 

 

 

sau

 

 

Mere lelea la cămară

La oala cu rumineală,

Da şi mâţa după ie,

Că s-ar rumini şi ie.

- Du-te, mâţă-n sărăcie,

Rumineala-mi trăbă mie!

 

Sau

 

 

Leliţă, buzăle tale

Ştiu că nu-s mărgăritare,

Îs din pciele ca ş-a mele,

Hai, să ne ţucăm cu ele!

 

sau

 

Ficioru, care-i ficior,

De gură nu duce dor.

Care-i mutălău şi prost

Şi de gură duce post:

Sărută păretele,

Gâneşte că-s fetile.

 

(D, Maximinian Vasile, n. 1941, Dumbrăviţa)

La Parva un lucru de mare interes la hora satului, era primul joc din prima duminica de după post. Feciorii luau la joc fetele pe care le-au cunoscut în post la şezători, iar acest prim joc era un fel de oficializare a relaţiei(B, Ordace, M,  2008, p. 41) .

La Feldru, Tiercul era o petrecere la care participau atât tineri cât şi oameni mai în vârstă şi se organiza înainte de intrarea în cele două posturi mari: al Paştelui şi al Crăciunului. Fetele şi femeile măritate pregăteau acasă mâncăruri tradiţionale şi dulciuri (chifli) cu care se prezentau la gospodarul care organiza tiercul. Bărbaţii aveau obligaţia să se ocupe de băutură (ţuică fiartă). La tierc se discuta despre muncile agricole, animale, întâmplări din sat. După un număr de ore bărbaţii şi femeile începeau să cânte anumite melodii pe care le cunoşteau. În unele cazuri tiercul se termina cu joc, în timpul căruia tinerii înfiripau poveşti de dragoste care se puteau termina cu căsătorii. (A, Palagi, S, 2014, p. 288).

La Mijlocenii Bârgăului, fata intră ca într-un ritual la joc: „Un fecior mai în vârstă o ia la joc pe fata tânără venită la horă, după care îi face cunoştinţă cu ceilalţi băieţi din sat şi o dă la fiecare la joc. Un fecior care merge pentru prima dată la horă este luat de ceilalţi feciori mai mari şi îl duc pe la fetele din sat făcându-i cunoştinţă cu acestea”.  (C, Vrâncean Rodica, Mijlocenii Bârgăului)

La Şieu, jocurile erau în casă: Se alegea un flăcău care tocmea ceteraşii, el era şi cel care aduna oamenii la uşă, când intrau tinerii la joc. Nu exista cămin cultural şi jocul se organiza la casele unde nu erau copii şi oamenii erau înstăriţi având încăperi mai mari, mobilierul era sărac, şi eliberarea camerei respective se făcea cu uşurinţă. Laiţele se puneau pe lângă pereţi, acolo se aşezau bătrânii şi priveau la joc. ( C, Ingrid Beatrice Papp,  Şieu)

            La Rusu Bârgăului, feciorii, care angajează de obicei şi muzica, stau grupaţi în mijlocul jocului, iar fetele fac cerc în jurul lor. Pe scaune, pe margine, stau bătrânii satului. Jocul începe cu „ de mână ” şi se termină cu „ învârtită ”, feciorii de obicei chiuie „ strâgături” hazlii, ca de pildă:

 

„Frunză verde busuioc

Cum ne potrivim la joc

 Eu mititel ca un plop

Şi tu mare cât un dop”

 

 (D, Mateiu Ioana, n. 1944, Rusu Bărgăului )

La Ardan, fetele trebuiau să fie modeste, să nu refuze invitaţiile la joc (chiar dacă feciorul care făcea invitaţia nu era pe placul fetei). În cazul în care o fată refuza invitaţia de a juca, flăcăul punea muzica să cânte marşul şi o scotea afară din joc. Veselia generală era dată şi de textul strigăturilor, ascunzând tâlcuri cu referire la partenerul de dans sau la alte persoane:

 

Măi bădiţă Ionele,

De la tine port inele,

De la măta vorbe rele.

N-aţi bade inele

Măta-şi ţâie vorbele.

 

 (B, Chereja, M,  2009, p. 63).

La Sângeorz Băi, înainte de a merge la horă, fata se duce la Someş, unde spălându-şi faţa cu apă curată, rosteşte autodescântcul următor:

 

Apă mândră mergătoare

Fă-mă mândră ca o floare

Şi mă fă ca nişte flori

Să fiu dragă la feciori

Ca vinul la domnişori

Ca ţâţa pruncilor

Ca otava juncilor.

 

 

Autodescântecul fetelor are loc cu deosebire duminica şi în dimineţile sărbătorilor, cu apa “neîncepută” de izvor, rece si cristalină. Luând în mâini apă, se autodescântă, după care se spală pe faţă:

 

Apă mândră argintie
Fă-mă albă frumuşea
Ca spicuţu grâului
Ca pana păunului
Ca sfântul soare când răsare
Ca săscuţa când e floare
Fă-mă dragă tuturor
Ca vinuţu popilor
Ca mierea albinelor
Ca ţâţa pruncilor
Ca măru roş copiilor.

 

 

 

 

           

 

 

De multe ori, la joc, fetele, dar şi feciorii, erau deocheaţi. Mamele grijulii, ca odraslele lor să fie apărate de deochiat, pun într-un săculeţ un căţel de usturoi, câteva boabe de piper, puţină tămâie şi o aţă de piele dintr-un ciur părăsit. Acest mic talisman, prevăzut cu un baier este atârnat la gât, iar la cei mici este legat cu un fir roşu la mâna dreaptă. Acest talisman este un mijloc preventiv care trebuie purtat în mod discret. Tot pentru deochiat  pentru care simte şi “strânsori” prin stomac şi prin burtă, se “stinge cărbuni”. Stinge într-o cană cu apă, jar, murmurând ritmic de la nouă la unu. După stingerea jarului se uită în cană şi văzând câţiva cărbuni plutind pe apă. are convingerea că atâtea persoane cu ochi răi i-au deochiat copilul. Pacientul trebuie să soarbă de trei ori din apă. Mama îi udă ochii şi îi face trei cruci pe frunte.

            Despre jocul din Sebiş, aflăm de la informatoarea noastră:

                        S.I.: Ştiţi la noi cum îi? La noi, şi la o nuntă, dacă ar juca cineva ca noi, în vârstă, deci de vârta noastră, ar zice lumea că eşti beat. Nu se mai joacă. Nu se mai joacă,  un joc ţărănesc nu se mai joacă! Am fost la nuntă-n Bistriţă, noi doi, amu-n toamna asta. Veturia şi-o însurat feciorul. O verişoară de-a lui soţu’. Primul fecior i-a murit la 18 ani, iar cu al doilea a făcut acuma nuntă şi ne-am dus şi noi. Am jucat toată noaptea, tangouri, domneşte. Da tinerii nu! Nu Ştiu să joace tangouri, nu ştiu să strâge, sta şi numa’ să uita. S” uita la noi ca la ... Că încă-o zis Lucica: “Doamne, că unceşu cu mătuşa toată noaptea o jucat!” Păi am jucat dară! O zis muzica, păi de ce să nu jucăm? Am jucat. Păi nu-ţi spui? Dar şi la noi (în sat - n.n.), toată lumea (la nunţi - n.n.) stă la masă... O fost unu’ de 90 de ani, şi i-o murit femeia astă iarnă în martie. A fost ş-acuma la băi. Şi-atâta de lucid... O fost şi-n război, şi-a venit 2500 de km pe jos, din Cehoslovacia. Ne-a povestit nouă. Şi-un om atâta de lucid şi cu corajă, de 90 de ani. Ne-a povestit unu’ Cornel Caraşcă, că au fost amândoi astă primăvară, după ce i-a murit femeia, la băi. Zicea că acolo în hol a fost muzică, au venit solişti, şi-o zis că ce joc o ţâpat bătrânu’!... De 90 de ani! Cu 40 de zile mai mare ca Regele. (D, Simionca, Ioana, n. 1948, Sebiş)

La Cuşma, de Paşti, la saşi erau aduşi din timp din Bistriţa ceteraşii cei mai vestiţi. Dansul de Paşti ţinea 2 zile, luni şi marţi. Era bine programat şi cu mult timp dinainte. În prima zi de dans băieţii purtau cămăşi albe având două cusături una cu ajur de pomi şi a doua era cusătura „pe dos”. Fetele îmbrăcau portul cel alb: poalele şi cămaşa cusută, peste ele un brâu tors, vesta (lengrad kittl), bendiţe, diferite şorturi colorate şi pantofi (botine cu şireturi). A doua zi ele îmbrăcau portul din catifea cu vestă şi diferite „bentiţe” (panglici de păr). Dansul ţinea până la masa de seară, urmând apoi o pauză lungă. Era programat dinainte care fată va deschide balul (dame vals). Înainte de a merge acasă se mai ţinea un dans exclusiv pentru bărbaţi ca să-şi dezmorţească picioarele. Apoi se adunau iar să-şi continue dansul. Pauza de la miezul nopţii era pentru a lua masa cu: vin, cozonac, cemăciori. Mamele mergeau acasă cu copiii, rămânând văduvele tinere care-şi căutau partener. Tineretul dansa până la orele 2,3 în zori. A doua zi de Paşti dansurile erau: polca, valsul englezesc. Se mai dansa „pasul de 7” şi câteodată un cadril. Mâncarea şi băutura pentru muzicanţi era pregătită de părinţii unor băieţi cărora le venea rândul. Muzicanţii luau trei mese în fiecare zi, apoi dormeau pe băncile zidurilor din sală. În prima zi aveau voie să danseze primele fetele care erau nou primite printre tineri. Băieţii din frăţii se îmbrăcau cu vestitele cojoace, iar fetele îşi puneau „borten” negru şi stăteau faţă-faţă după vârstă, în sală era o masă specială. Aici stătea un observator care avea grijă de mersul petrecerii. I se mai spunea şi supraveghetor, el era cel mai în vârstă dintre bărbaţi. Pe masa sa avea o farfurie sculptată din lemn cu care bătea în masă cu putere ca să fie auzit. El atenţiona că supraveghează ca totul să meargă după tradiţii. La uşă era un alt băiat numit „paznicul”. Când începea dansul supraveghetorul striga către paznicul de la uşă “paznic de la uşă păzeşte uşa....”. În timpul dansului nu avea voie să intre sau să iasă nimeni, de aceea era un paznic la uşă. Între reprezentantul băieţilor şi reprezentanta fetelor (surorimea) se facea un pact: să vină băieţii în continuare la dans şi fetele la fel. Astfel începea dansul: cel mai în vârstă dintre băieţi lua pe cea mai în vârstă dintre fete. Dansau un dans apoi băiatul îşi preda fata la următorul băiat mai tânăr, apoi urmau celelalte fete. În Iaad erau multe fete pe atunci, dansul se tot prelungea astfel încât |şi paznicul de la uşă era luat la dans. Dacă săreau peste rândul unei fete la dans, supraveghetorul anunţa şi astfel era şi ea luată la dans. Nu era permis să se întâmple una ca asta. De multe ori se întâmpla când o fată a refuzat băiatul pentru că avea în „vizor” un băiat mai în vârstă. Cel refuzat apela la supraveghetor şi cei 2 erau chemaţi în faţa tuturor. Acolo fata trebuia să-şi ceară scuze: „dragi bătrâni de biserică, dragă frăţie întâi stătător al băieţilor, întâi stătătoare a fetelor, îmi cer scuze pentru greşeala făcută cuiva”. Scuzele erau acceptate dar aceasta a fost o înjosire să ajungi acolo să-ţi ceri scuze. Tinerele fete încercau să nu ajungă acolo. După masa de seară, băieţii nu aveau voie să danseze cu o femeie căsătorită numai după ce dansau toate fetele. Înainte stătătoarea fetelor cu înainte stătătorul băieţilor îşi cereau scuze doar dacă cineva a greşit cumva. Băiatul răspundea „totul e în ordine, nu aţi greşit cu nimic”. La aceste dansuri întotdeauna era prezent şi un om mai vârstnic de la biserică care supraveghea ca totul să decurgă normal(B, Buf, M,  2009, p. 61).

La Bidiu, în mijlocul satului sub o salcie, doi, trei feciori din sat  organizau jocul prin înţelegerea (negocierea) cu ceteraşii. În sat era un singur ceteraş rom – îl chema Ilie. În satele din jur erau şi alţi ceteraşi (Toarla, Oaia etc). Organizatorii jocului se numeau „cizeşi” şi stabileau o anumită sumă pentru tineri (2-3 lei) iar pentru spectatori 1 leu. Jocul se desfăşura după slujba de la biserică. Vara jocul dura până la orele 9-10 seara. Iarna jocul începea la orele 2-3 după-masă, urma o pauză la orele 7 după-masă şi se relua la orele 8-9 şi ţinea până la orele 12 şi chiar mai mult. Ceteraşii serveau masa la fete într-o anumită ordine (pe rândul satului). Vara fetele şi feciorii veneau la joc singuri sau însoţiţi de părinţi. Iarna, fetele erau însoţite la jocul de seară (după orele 8) de feciori. Feciorul mergea şi cerea fata de la părinţi. El era omenit cu bunătăţi. Seara când intrau perechile, tot satul era cu ochii aţintiţi pentru că de obicei aceştia constituiau următoarea tânără familie. Orice abatere de conduită era aspru sancţionată de comunitate. Nu au existat acte de agresivitate, deşi şi atunci tinerii erau „vulcani” de energie. Şi atunci se consuma alcool (vin) dar rareori vedeai un flăcău în stare de ebrietate. Erau mici conflicte de genul – un fecior mergea la ceteraş şi spunea cântă melodia mea pe care o fluiera – altul cerea altceva şi astfel se încăierau. Nu era o bătaie propriu-zisă, mai mult se împingea, nu se folosea obiecte contondente sau cuţite. În astfel de situaţii comunitatea se împărţea în două: fiecare cu prietenii şi rudele sale. După ziua de horă, lunea, urmau discuţiile şi bârfele în sat. O singură dată, din câte eu reţin, un fecior a folosit în această încăierare un obiect contondent (desfăcător de porumb) şi a rănit pe adversar. El şi familia a fost izolată şi stigmatizată de comunitate. Erau ocoliţi de săteni, nu li se răspundea la salut. (D, Andreica Vasile, n. 1947, Bidiu)

Liviu Păiuş spune că sub denumirea de “jocuri” se cuprinde o gamă largă de manifestări ale spiritului uman care au ca scop satisfacerea unor necesităţi sufleteşti de la jocul satului la jocunri sportive, la manifestările juvenile ale copiilor la manifestările dramatice în sensul propriu al cuvântului. Jocurile sunt vechi forme de manifestare ale spiritului uman ele bazându-se pe spiritul de trecere sau de desfătare sufletească. Cel mai important joc în Valea Someşului este “ învârtită” compus din două părţi distincte ca tempo şi ritm: “De-a mâna” şi “De învârtit”.  Jocul “De-a mâna”, joc de perechi, este partea introductivă a jocului românesc de pe Someş în care: “perechile se plimbă dând ocol locului de joc cu o vădită ostentaţie, în paşi simpli, cu uşoare devieri pentru a înlătura monotonia plimbării. Jucătorii afişează o mândrie nereţinută, părând a ieşi pentru întâia dată din lumea aceasta pentru a păşi de-a dreptul în istorie, din lumea nimicului în lumea eternităţii. Rămâne o enigmă împrejurarea care a favorizat evoluţia dansului românesc spre perechi numai în Transilvania”. ( cf. Ovidiu Bârlea, Eseu despre dansul popular românesc, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1982, p. 93).   Jocul “De-a mâna” fixează perechile pentru partea a doua “De învârtit”. Acest joc oferă posibilitatea privitorilor, în special mamelor fetelor şi feciorilor care cu cine joacă deoarece primul joc este hotărâtor, el fiind apreciat în lumea satului ca o dovadă de prietenie a feciorului pentru fata pe care “o bagă în joc”. El este o primă încercare de modelare a paşilor petru partea a doua a jocului. Această parte a jocului constă într-o aşa zisă purtată în care feciorul ţine de mănă fata şi fac câţiva paşi, fata cinci iar feciorul trei după care urmează o mică pauză de două trei măsuri după care pornesc din nou. Feciorul este în interiorul cercului iar fata în exteriorulu lui. Unii mai buni jucăuşi se învârt când merg înainte, fata de trei ori, iar când vin înapoi o singura dată. Se face o mică pauză pentru ca muzicanţii să-şi acorde instrumentele pentru partea a doua „ De învârtit”, parte mult mai vioaie, în care după câteva mişcări la stânga şi la dreapta, perechile se învârtesc, având în mijloc un picior „de spnjin”iar celalalt se roteşte. Rotirea poate fi pe întreaga lungime a gamei muzicale sau numai pe jumătate. În această parte a jocului perechile stau faţă în faţă, băiatul are braţele pe mijlocul sau umerii fetei, iar fata îşi sprijină braţele pe umerii băiatului şi se rotesc la dreapta sau la stânga. Această parte a jocului este plină de strigături.  (A, Păiuş, L, 2014, p.  1078-1082).

An de an, în prima lună a anului, când zăpada este la ea acasă, şieuţanii îşi scot în zi de sărbătoare hainele din ladă şi merg la Jocul Însuraţilor. După ce oamenii au participat la ceremonialul religios, cu toţii merg la Căminul Cultural, unde are loc prima repriză a jocului, un De-a Lungul şi o Învârtită. După o pauză în care fiecare a mers acasă unde a petrecut alături de cei dragi, bucinul anunţa din nou joc în sat, perechiile de jucăuşi venind ciuind pe drum. Vin, ca altădată, cu blidul cu produse tradiţionale. La “Jocul însuraţilor” cântă ceteraşii, iar oamenii joacă, în frunte cu primarul. La Şieuţ sunt şi jocuri bărbăteşti, cum ar fi „Băiţa”, „Bărbuncul” sau „Rara”, dar amu se joacă mai mult cele în pereche „Brâul”, „De-a lungul”, „Sârbă”, „Învârtită”, „Şchioapa”, „Târnăveancă”.( D, Şoimuşan Ioan, n. 1940, Şieuţ)

„Bărbuncul” din Şieuţ se află pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).

Şi la Tăure, jocul se desfăşura vara de obicei în şura unui sătean, iar iarna tot la acesta, dar în tinda casei. Cei ce se ocupau de organizarea horei se numeau cizăşi şi aceştia tocmeau muzicanţii. Cizăşii stabileau taxa de joc pentru feciori şi fete. Muzicanţii erau din sat, românii (Ion Găvrilaş zis „Minaită”) iar ţiganii din satele vecine: Tărpiu, Şintereag. Uneori din pricini mărunte, se iscau încăierări între tinerii care participau la horă, îndeosebi între lătureni (tineri veniţi din satele vecine) şi localnici. Spiritele se domoleau în cele din urmă, muzica pătrunzându-le până în adâncul sufletelor şi acţionând ca un balsam liniştitor. La joc intrau numai feciorii şi fetele, dar cu învoiala cizăşilor, oamenii căsătoriţi puteau juca câteva jocuri fără să mai plătească. Jocurile sunt asemănătoare cu cele de pe Valea Someşului Mare: ,.De-a lungul" (prima parte a jocului, legănată şi domoală) şi „învârtită" (a doua parte a jocului, mai încinsă, mai iute). (B, Szekely, C,  2006, p.18-20).

La Bichigiu, un moment deosebit în acest cadru sărbătoresc îl constituie intrarea unei fete pentru prima dată în joc. Părinţii fetei care intră pentru prima dată în joc „plătesc" feciorii cu ţuică. După aceea feciorul ia fata şi intră cu ea în joc fiind ocrotiţi de colegii lor. Perechea joacă în aşa fel încât să fie văzută de cât mai multă lume, intrarea în joc constituind pentru fată recunoaşterea majoratului, atribut dat de obşte. De multe ori oamenii spuneau despre fată, făcând abstracţie de vârsta ei: „se poate mărita că e intrată în joc”. În pauza jocului aceştia stăteau de vorbă cu fetele, făceau schimburi de năfrămuţe. Acest schimb reproducea la scară mai mică, schimbul de verighete între logodnici şi reprezintă un semn al prieteniei şi iubirii, un mic zălog, o amintire dragă, o garanţie morală a încrederii dintre tineri. Nu întotdeauna batista înflorată, mirosind a busuioc ajungea în mâna celui dorit. Unii feciori luau batistele de la fete fără voia lor, producându-le neplăceri. Năfrămuţa se da îndărăt fetei în schimbul unei sărutări. 

La Feldru, locul pentru joc era aşa-numitul „plaţ”, un teren liber unde astăzi este amplasat căminul cultural. La hora organizată participau numai tineri, copiii neavând acces, pentru ei era organizată o aşa-numită „şumandră”, adică un joc unde copiii între 11-14 învăţau jocul popular. Copiilor li se cânta din trişcă.

Fetele bătrâne mergeau tot mai rar la horă pentru că-şi dădeau seama că erau jucate din ce în ce mai puţin, locul lor fiind ocupat de fetele tinere care deveneau atenţia principală a feciorilor. Cu mulţi ani în urmă hora era întreruptă de „vecernie”, slujba de după-masă făcută de preot la biserică. Tinerii părăseau casa jocului şi mergeau la biserică, rămânând doar muzicanţii, iar după slujba religioasă îşi reluau jocul (B, Cionca, L, 2009, p.  46).

La Manic organizatorul jocului sau ciezeşul era unul dintre feciorii mai înstăriţi din sat, de obicei cu armata făcută. El se „ţigănea” (negocia) cu muzicantul şi în final bătea palma. Cizeşul îi dădea muzicantului un „arvon” adică o parte din bani, iar după terminarea jocului îi dădea restul de plată. Cizeşul putea să piardă în caz că nu se strângea suma de bani cu cât era făcut târgul; tot el trebuiasă angajeze o fată care să facă de mâncare ceteraşilor.

„Bărbuncul” din Şieuţ se află pe Lista Patrimoniului Cultural Imaterial al Umanităţii UNESCO (Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură).

Bistriţa-Năsăud a intrat în Cartea Recordurilor, stabilind două recorduri mondiale „Cel mai mare număr de oameni care poartă simultan portul tradiţional românesc” şi „Cel mai mare dans popular românesc, realizat în sincron”, paşii unui dans specific Ţării Năsăului – Roata de la Runc.  În total peste 10.000 de oameni au participat la eveniment  pe stadionul din oraşul Năsăud.

Jocurile bistriţene, pline de spectaculozitate, admirate în întreaga lume, mai ales cele someşene, în care întâlnim şi clopul cu păun,  sunt vechi forme de manifestare ale spiritului uman. 

Menuţ Maximinian

Scriitor, etnolog, director ziarul Răsunetul Bistriţa