NU E PĂCAT/CA SĂ SE LEPEDE/ EMINESCU CEL REPEDE/ CE NI S-A DAT?

Inapoi la stiri

NU E PĂCAT/CA SĂ SE LEPEDE/ EMINESCU CEL REPEDE/ CE NI S-A DAT?

          

 

      33 de ani, viața/clipa cea repede. Poeți mor, poeți se nasc. Dar niciunul nu a reușit să oprească eternitatea în poezia română, așa cum a făcut-o Eminescu, și nimeni nu a dat ziua lui de naștere drept Zi Națională a Culturii.

      A trăit atât de puțin, atât de intens, cu pasiune, cu iubire, cu patriotism. Posteritatea, cu și fără epigoni, îi prelungește cu fiecare an existența lui cosmică: a ajuns la fila timpului cu numărul 171. An de an, mai apar citate din Eminescu, din manuscrisele lui, din gazetăria lui, din însemnările lui, pe lângă cele consacrate. Un adevărat izvor nesecat de frumusețe a limbii române, a gândirii, a idealurilor, a trăirilor, a versului duios ori răzvrătit.

      „Născut din dorul arborilor, din deschiderea lunii în flori de nufăr, din boarea de aur magic a Moldovei, Eminescu e numele unei țări și al unui neam”(…), „noi suntem patimă clădită pe cuvintele lui, și fiecare cuvânt al lui e o vatră de jăratec, lângă care se-ngână povești și doine, ghicitori, eresuri”, scria Fănuș Neagu în „Insomnii de mătase”. Trăim în țara Eminescu, suntem din neamul lui Eminescu. Și atunci, cum să nu ne gândim la el în fiecare zi? Mai ales în calendarul poeților, de astăzi, ar trebui trecut Eminescu de la 1 ianuarie și până la 31 decembrie.

       Între biografie și bibliografie, a doua, lumea cărților, opera este cea care nu moare, cea care trebuie luată în seamă, citită de câte ori avem prilejul, ca pe o rugăciune. Preocuparea pentru viața Poetului merită lăsată în raftul al doilea. A lui Eminescu. A celorlalți poeți. Să-l vedem pe Poet în lumina poeziei lui. Dacă anii vieții sunt finiți, anii operei devin veșnicie, iar posteritatea n-are vârstă.

      Nicio altă dată a nașterii, a morții, precum cele ale lui Eminescu, nu au ajuns atât de cunoscute, aproape simboluri ale poeziei. Pentru orice alt poet se fac eforturi de memorie, pentru examene, pentru prilejuri anume, pentru evenimente consacrate special. Dar când vine vorba despre Eminescu, se aleg datele lui, precum imagini la suprafața apei. Eminescu a mers în 33 de ani, pe câmpurile poeziei, cât alții în 50 sau 70 de ani. Au ars etape în cazul Eminescu, astfel încât opera lui are și iubire și regret, și viață și moarte, și dor și jale, și filosofie și etică, și critică și detașare, natură și încântare, melancolie, nostalgie… Era de așteptat ca numărul 33, perfect de viață, să le cuprindă pe toate. Cum, de altfel, înaintea lui, Iisus, Alexandru cel Mare… Timpul pământean se oprește greu la 33. De aceea, dă ceva în schimb: geniul. Până acum de credință, de speranță și de iubire.

Elena M. Cîmpan