CONSTANTIN BRÂNCUȘI - GENIUL ARTEI CONTEMPOARANE!

Inapoi la stiri

CONSTANTIN BRÂNCUȘI - GENIUL ARTEI CONTEMPOARANE!

Lucrurile simple sunt geniale!

Dumnezeu l-a creat așadar pe om, luând o parte din pământul de curând plăsmuit, căruia i-a dat o parte din Sine, suflarea Sa, Duhul cel nedespărțit de Sine.”                     

(Sfântul Grigorie Teologul)

 

         Într-adevăr, Creatorul a suflat Duh Sfânt și a dat ființă medicului, vindecător de trupuri; prin suflarea Sa a creat vindecătorul de suflete, preotul; a suflat  Duh Sfânt și a dat ființă creatorului de frumos, artistului. Fie pictor, poet, sculptor, muzician, arta și frumosul prind viață datorită lor și a darului Lui Dumnezeu ce vorbește prin ei. Am să mă opresc asupra unuia dintre creatorii de frumos, și anume, asupra sculptorului sufletului românesc, Constantin Brâncuși, și asta datorită faptului că pe 19 februarie îi sărbătorim ziua de naștere. După cum se știe, s-a născut în 1876, în fericita zi de 19 februarie , în satul Hobița, comuna Peștișani, județul Gorj, într-o casă de lemn. Deși mama lui și-a dorit mult ca fiul ei să devină preot, prin ceea ce a lăsat în urmă, Brâncuși a ”propovăduit” frumusețea, cuvântul artei ce doar prin pecetea Duhului Sfânt devine înălțătoare.

Cuvântul  „sculptor” înseamnă, în limba egipteană, „creator„. Acest cuvânt se potrivește mănușă marelui maestru Constantin Brâncuși, el fiind considerat precum un demiurg al unui univers armonios, unitar. Fiind de mic copil un temperament neliniștit, stăpânit de dorința de a fi independent, pleacă de acasă la doar 7 ani, la Târgu Jiu, unde se angajează la o boiangerie și ca ucenic la o tâmplărie. La 13 ani , angajându-se la prăvălia unui negustor, Ion Zamfirescu,  în a cărui casă este găzduit, cioplește o vioară la care și cântă cu măiestrie. Se înscrie la Școala de Arte și Meserii din oraș, specializându-se în domeniul sculpturii lemnului. În anul 1898 se îndreaptă către Școala Națională de Arte Frumoase din București, păstrându-și pasiunea pentru muzică. Încă din timpul studenției realizează lucrări precum: Vitelius, un Cap al lui Laocoon, un Ecoșeu. La 27 de ani i se încredințează prima comandă pentru un monument public: bustul generalului Carol Davila. Ajuns la un  moment dat în Franța, după ce în 1904 părăsește România, are o solidă experiență în atelierul sculptorului Rodin.

În 1907 își întemeiază propriul atelier, fiind convins că „nimic nu crește la umbra marilor copaci.” Va începe o revărsare de frumos, sculptorul trăind întoarcerea către izvoarele folclorice.  Opere precum „Rugăciunea”, „Sărutul”, „Ansamblul de la Buzău”, „Cumințenia pământului”, îi vor aduce creatorului un loc pe piedestalul lumii artistice. Celebra „Măiastră” este o lucrare din bronz și marmură al cărui nume este dat de o pasăre ce aparține mitologiei populare românești. Alte lucrări extrem de valoroase sunt. „Muza adormită”, „Pasărea măiastră”, „Prometeu”, „Mademoiselle Pogany”. Prima versiune în lemn a „Coloanei fără sfârșit” este realizată în 1918, în memoria eroilor căzuți în Primul Război Mondial. Întors în țară, în 1937, dă naștere tripticului „Masa Tăcerii”, ”Poarta sărutului” și „Coloana fără sfârșit”. Ansamblul de la Târgu Jiu vorbește și despre o dimensiune spirituală, evidentă prin reunirea elementelor fundamentale ale lumii: apă, pământ, foc, aer. „Masa Tăcerii ” expune legătura cu pământul, ”Poarta Sărutului„  semnifică un triumf asupra morții, iar ”Coloana Infinitului”  este o înălțare, o escaladare spre veșnicie. Se pot remarca nuanțele biblice, religioase: cei 12 apostoli simbolizați de cele 12 scaune, unitatea din interiorul familiei descrisă de către „Poarta Sărutului”, nemurirea sufletului, ascederea spre veșnicie, oferită de ”Coloana fără de sfârșit”. Marele artist urcă cu sufletul înspre Creatorul Suprem la 16 martie 1957, în atelierul său din Paris.

Consider că aceste câteva informații care țin de cultura noastră, de identitatea noastră ca neam, nu vor plictisi. Atâta timp cât copiii noștri nu mai au șansa  să cunoască lumea lui Sadoveanu, a lui Ionel Teodoreanu, a lui Creangă și a multor altor nume care ne reprezintă, deoarece manualele școlare sunt invadate de texte care nu ajung la sufletul lor, nu transmit nimic, de asemenea nici celelalte valori ale artei și culturii noastre autentice sunt înlăturate parcă în mod intenționat, cu scopul de a ne pierde în cenușa uitării și a falselor valori, este necesar să scoatem la iveală, din când în când măcar, un nume, o operă de artă, o scriere, care, poate, fie și din zbor sau întâmplare, se va prinde de sufletul celui la care ajunge.

Așadar, Constantin Brâncuși, geniul artei contemporane, a dăruit țării sale, țării noastre, o scară spre cer: „Coloana infinitului”. Este ceva unic în lume. Omul a căutat dintotdeauna un drum către înălțimi, iar marele sculptor a creat o legătură cu sferele înalte, prin opera sa. Iubirea lui Brâncuși pentru artă a fost una foarte mare, la fel ca și cea pentru țara sa. Dacă „veșnicia” lui Blaga „s-a născut la sat”, eternitatea lui Brâncuși își găsește și ea obârșia tot în spațiul idilic al satului. Nostalgia copilăriei și a meleagurilor natale l-a urmărit și în anii petrecuți la Paris; mărturisește, într-o întâlnire cu Petre Țuțea: „Pe atunci viața era frumoasă și armonioasă. De milenii, oamenii duceau, fericiți, o viață patriarhală. Totul trecea liniștit de la un anotimp la altul. Și știți de ce s-au schimbat lucrurile? Civilizația marelui oraș a ajuns până la noi.” Departe de țara sa, dorul de aceasta îl mistuie. În 1944, trimite un text către ziarul „Gândirea”, un fel de declarație de dragoste către patria sa, definindu-și dorul, cuvânt unic în lume și exprimat doar în dulcea limbă română, ca un plâns de jale: „Patria mea este pământul care se-nvârtește, briza vântului, norii care trec.”

Opera lui Constantin Brâncuși oglindește felul țăranului român de a gândi și a vedea lumea, zugrăvește tradițiile, miturile și funcția magică a artei populare românești, descoperind lumii occidentale dimensiunea sacră a realității.

După ce ai văzut una din păsările lui Brâncuși, nu mai poți vedea o pasăre în zbor ca înainte.”

Prof. Cristina Mirela Rus