CÂNTECUL POPULAR ÎN CONTEXTUL EUROPEAN

Inapoi la stiri

CÂNTECUL POPULAR ÎN CONTEXTUL EUROPEAN

Originea cântecului popular românesc, ne spunea  Nicolae Iorga, ca şi cea a cântecului popular din ţările vecine: cântecul popular sârb, bulgar, grec, în multe regiuni cel ucrainean, ici şi colo cel maghiar şi cel al slovacilor, trebuie cercetată în muzica veche a Tracilor.  Acest popor cânta un cântec plin de farmec, melancolic şi uneori plin de entuziasm. Nu era nici o legătură între cântecul popular românesc şi cel asiatic, sau cel turcesc şi în mare parte cel maghiar. Aş dori să menţionez aici numele unui mare muzician maghiar, Bela Bartok,  născut în România în anul 1881 la Sâniculaul Mare , care a publicat o culegere de cântece populare româneşti.

         Chiar dacă se găsesc unele asemănări între muzica ungurească, cea românească şi cea ţigănească,  ele sunt  totuşi  trei muzici diferite. Cântecul nostru popular este un chip frumos, cu multă  măestrie alcătuit  din prisosul  sufletului unui neam  la care oricât de mare ar fi lipsa materială  şi durerea, îndemnul către o viaţă bună  şi armonioasă nu-i lipseşte niciodată.

         De obicei cântecul  nostru  popular este împărţit în două  mari categorii: pe de o parte cântecul  minor  liric care se leagă  mai mult de viaţa lăuntrică, iar pe de alta, cântecul  major, epic care se leagă  mai mult de fapte  şi de istorie.În această categorie intră balada . În prima categorie, doina e socotită  cea mai caracteristică.

         Doina este cântecul păstorului , e cântecul melancoliei singuratice, cântecul care ţâşneşte din sufletul lui. E un lung plânset. Alături de doină este cântecul de dragoste, cântecul de chemare,  cântecul de jale, cântecul a ceea ce se numeşte în română  dor. Iar "dorul",  este în fond durerea, durerea izvorâtă din dragostea care s-a dus, pe care o cauţi crezând că ai regăsit-o dar pe care ştii bine că ai pierdut-o pentru totdeauna.  

         În interiorul celor două mari categorii  mai sus arătate, găsim  serii întregi  de cântece cu posibilitaţi  de variaţiuni  infinite.  Reduse după  natura și funcţia lor, cântecele pot fi împărţite în felul  următor:

CÂNTECELE  DE  LUME:

a) Cântecele de jale, expresii ale lirismului popular românesc, sunt cântece triste ale singurătații şi dorului. Doina e cea mai reprezentativă, ea  apare abundent în viața păstorească;

b) Cântecele de luptă şi haiducie, expresii ale vieții de suferință, dârză  a neamului,  sunt cântece ale setei de dreptate și luptă. Balada este aici caracteristică;

c) Cântecele de joc, expresii  ale ritmului interior, sunt  cântece  legate de dans.  Hora, s-a identificat  cu însăşi  jocul, este caracteristică genului românesc.

CÂNTECELE RITUALE:

a) Cântecele de sărbatoare – ele   comemorează  diferite întâmplări din istoria religioasă (colindele, cântecele de stea) sau ritmul naturii (cântece agrare, silvice);

b) Cântecele  de nuntă, expresii  rituale ale acestei  datini, apar uneori legate de vers (cântecul miresii), alteori legate de dans (jocul steagului);

c) Cântecele de înmormantare, a căror teme într-o atmosferă de durere, descriu viaţa  şi soarta  omului , ele  sunt de două  feluri,  cântece  rituale propriu - zise (cântecul zorilor, cântecul bradului) şi bocete (plâns cântat cu un caracter individualizat).

Cântecul popular este o frază muzicală, care conţine o cugetare şi în care iţi poti exprima durerea, bucuria și pasiunea. Aceasta este cea mai logică definiţie ce ni se poate da acestui produs muzical. Cum fiecare popor îşi are folclorul său muzical, asemenea şi românul poate prin cântecul popular să evoce trecutul,

                                                                       Teodor  Puşcaş