NESPUSELE POEZII

Inapoi la stiri

NESPUSELE POEZII

Aşa ca „Necuvintele” lui Nichita Stănescu, există şi „nespusele” lui Theodor Damian – în fapt lirice câmpuri, atât de prezente, in corpore, încât deprind şi calitatea adjectivului format de la sine. Deşertăciunea, zădărnicia, golul, sunt întoarse de către poet cu faţa spre lume, pentru a fi privite în ochi, direct, senin, cu înţeles.

„Dar unde-i apa Sâmbetei?” – întreabă o voce în derivă. Asemeni navigatorului, cu soartă încercată, poetul e menit să spună, să scrie, să strige, să îndrăznească să deschidă spaţii noi ale minţii, să creadă în sentimentul lui poetic şi dacă „apa Sâmbeti” nu există, Dummezeu o va inventa pentru el, ca să-i răsplătească zăbava.

Un zăbavnic este şi Theodor Damian în volumul „Apofaze”, apărut la Editura „Tracus Arte”, Bucureşti, 2012. Cine nu ştie ce este „apofaza”, citind aceste versuri, va găsi o formă de admiraţie sfântă a lumii, a creaţiei, cu preaplin de trăire, şi va ajunge la sensul de „aşa cum este”, „ a vedea fără ochi, a înţelege fără minte”.

Theodor Damian pledează în poezia lui pentru un firesc al lirei care cântă, de inspiraţie, faptică şi semnificativă. Treimea aceasta îi dă putere să descrie lumea, re-inventând-o, cu propriul vers. Ideea poetică este prezentă în plinătatea ei intrinsecă, androgină, fără demonstraţii forţate, cu faţă şi revers, cu dus-întors, aşa cum doar filosoful ştie să privească lucrurile:”Cine ţi-a spus că/ poezia se scrie doar în vers/ şi de unde ştii că dincolo e dincolo/ şi dincoace e dincoace/ şi nu invers?”

Scrisul lui Theodor Damian e artă de-a developa semnele vieţii, până la capăt, până la început, până la geneză, ancorând prezentul în trecut antidiluvian, cu fragmente ce revin ca-ntr-o memorie universală, în care rolul poetului e de-a trăi fiecare clipă în continuarea celor de-atunci, mereu raportându-se la simboluri de altădată, derulând în felul lui secvenţe, mergând fără popas, ca un ecou de departe, ce nu se mai opreşte: „Se face mare tăcere/ ca atunci când se duce/ mielul spre junghiere”, „Atunci ai să muţi munţii/ din loc/ ca Maria Egipteanca/ cea izbăvită de stricăciune”, „cum zice Scriptura:/ şi va intra şi va ieşi/ şi păşune va găsi/ dar nu ştii dacă/ din viaţă-n moarte/ sau din moarte-n viaţă/ aşa cum nu ştii dacă/ după ziua a şaptea/ mai urmează o dimineaţă”.

„Peştera” reprezintă un motiv central în poezia lui Theodor Damian, care duce cu gândul atât  la părinţii filosofiei,  cât şi la noţiuni precum înţelepciune, meditaţie, sau chiar la un loc anume, unde sunt adăpostite liniştile, tăcerile, iubirile:

„Lumea e plină de peşteri/ de toate mărimile/ formele şi culorile/ în peşteră începe totul”, „peştera adevărată/ are două intrări/ ea este viaţa şi moartea/ pântece şi mormânt”.

În susţinerea motivului peşterii, pentru a nu fi solitar, se conturează alte două motive generoase. Primul este cel al „stânjenelului”,  despre care criticul Ioan Holban spune că este „floarea poeziei”, amintind poate de Eminescu şi a sa „floare albastră”, de circulaţie europeană. Acesta se conturează ca un pre-motiv, ce bate la uşă, ce anunţă, vesteşte, ca adevărat înger de pază al peşterii. Al doilea este „drumul”, care nu se opreşte, pentru că în oprire stă teama de sfârşit. El uneşte casa de-acasă cu casa poeziei, a iubirii, a descoperirilor, făcând posibilă şi întoarcerea: „plecat fiind de acasă/ nu mai trăieşti ca înainte/ ci altfel/ mereu întors cu faţa spre ea/ nu contează că te doare/ spatele şi inima/ trăieşti tânjind/ ca atunci când te joci cu moartea/ şi o convingi că nu se moare/ murind” sau „poemul acesta/ unde pun drumu-n cuvânt/ şi cuvântul în drum”. De aici, prinde contur un alt sentiment din care trăieşte poezia lui Theodor Damian: dorul – „dorul/ de ziua a opta/ şi visul din noaptea subţire”.

Poeziile lui Theodor Damian sunt ca acele lumânări aprinse care nu se sting atunci „când vine ploaia”. Pe ele scrie: „Noli me tangere”,  cercuri  ne-spuse.

 

ELENA M. CÎMPAN