LUMEA, CA POEZIE, PRIN OCHII INIMII

Inapoi la stiri

LUMEA, CA POEZIE, PRIN OCHII INIMII

Scriu despre Ioan Cioba şi despre cartea lui, „Ioan din Satul Păgânilor” , Editura Charmides, Bistriţa,  2013,  cu sentimentul că mă aflu în faţa unui poet, care nu caută să înşele pe nimeni cu poezie, şi a unei poezii ce îşi arată faţa, aşa cum este.  Astfel, nu este nicio cale de-a ocoli traiectoriile propuse  şi de-a privi cartea ca pe-o cruce – înălţime, adâncime, departe, aproape – deşi, nu crucea este leit-motiv intrinsec, ci inima, pentru că avem de-a face cu poezii de iubire, anunţate încă de la prima pagină: „azi sunt îndrăgostit ce duminică în schitul vetust// de când vara mă mai aprinde numai prin luminişuri/ la tâmpla scrisorii îmi aşez cuvintele pentru veghe/ grui cărunt îmi port trupul călare/ lespede lungă cât o umbră de toamnă”.

În „Ioan din Satul Păgânilor”, Ioan Cioba continuă acelaşi melos din volumele „Treizecişitrei” şi „Nopţi la Viişoara”: „cuvintele se ascund în mine răsunătoare şi adânci/ clopote în noaptea cea mai lungă asemeni/ şerparului rătăcesc”, „nopţi la Viişoara nopţi cu patru foi/ înlemneşte toamna în esenţe moi”, „nopţi la Viişoara nopţi de lemn domnesc/ presimţiri de brume mă înţelenesc”, dar se-ndepărtează uşor de încifrare şi abstract, rezultate ale şlefuirii de fond şi de formă, intrând într-o „logică a sentimentelor”, atât de i-logică, dintre care copleşitoare este iubirea prin puterea ei de transformare a universului, personal şi general, în poezie. Aici, punctul de sprijin îl reprezintă persoana a doua singular, acel „tu”, prezent şi în forma verbului: „de-ar fi să vii te-aş înlănţui cu trifoi/ şi te-aş veghea cu cicoare sălbatică”.

Satul Păgânilor, acelaşi cu Viişoara, prin scrierea cu majuscule, nu mai este un spaţiu comun, ci devine structură de sine stătătoare, loc al poetului, tărâm cu rezonanţe tragice, prin destin, mitice, prin implicaţii semantice. Poetul- personaj scrie şi semnează poeme la Budapesta, la Paris, la Vatican,  la Istambul, la Veneția, la Salzburg, la Verona, la Waterloo,  la Roma, la Manchester, la Londra, la Konstanz, la Bruxelles, la Dubai, la Chişinău,  prin lume, am spune, și se întoarce, ca Ulisse, dintr-o odisee de imagini transformate în grai poetic, aşteptând recunoaştere: „sunt eu iubito păunul de chihlimbar// ... tăcut vin la tine şi fără tunică/ îmi port drugii ca pe o eşarfă a înseninării/ primesc toate clipele ca pe câte o viaţă/ şi s-a făcut voia mea”.

Oriunde ar ajunge, poetul are ca reper spaţiul din care a plecat, „ninge ca-ntr-un sântirim/ transilvan” şi „ninge nefiresc aproape transilvan”, poartă cu el cuvinte de-acasă, „nopţile iubirii sunt ca pricesnele”,”toamnă podgoreană/ aromitoare năluci cuminţesc otava// cât de mult te iubesc/ şi ce pătate frunzele cuvintelor fără must”, „strig Dunării numele tău/ în mii de lăstari îmi urc gândurile/ şi tu eşti singurul lor arac”, se bucură de întâmplări ca de obiceiuri străvechi, „ninge pe Tamisa/ ca o horă năsăudeană”, şi „nervii toamnei miros a vecernie”.

În Prefaţa cărţii, Cleopatra Lorinţiu accentuează faptul că „Ioan Cioba ştie că emoţia artistică este baza poeziei, ştie că viaţa înnobilează poezia şi vice versa, ştie că poezia e sărbătoare înainte de tot”, ceea ce constituie un certificat de garanţie fără limită de expirare. De asemenea, Radu Feldiorean, care semnează grafica în carte, autor a unei serii de lucrări în roşu şi negru, având  motiv central „inima”, contribuie la decodarea mesajului scris şi continuă, în aceeaşi linie, sensibilă, sporirea misterelor, tainelor iubirii, încercate, împlinite, din care se întrevăd păsări, crengi şi alte forme, cu valoare de simbol.

Iubirea trăită şi poezia scrisă sunt, la Ioan Cioba, revărsări de gânduri, fără niciun semn de punctuaţie, fără stavilă, dar şi fără titluri şi fără graniţe. Mergând mână în mână, iubirea devine artă şi poezia sentiment: „să ne privim ca două ferestre”, „cine ştie hotarul iubirii”, „cum să pui căpăstru luminii”, „frunţile noastre se recunosc ca şi palmele în rugăciune”.

„Ioan din Satul Păgânilor” este o carte  emblematică, de factură demiurgică, pe care poetul poate şi trebuie să o poarte mai departe.

ELENA M. CÎMPAN