CE-AR FI CARTEA FĂRĂ CRONICA EI? ...

Inapoi la stiri

CE-AR FI CARTEA FĂRĂ CRONICA EI? ...

O carte lansată în derivă se poate rătăci uşor dacă nu este cine să o însoţească, să o conducă, să-i asiste şi să-i vegheze trăirea. Lucrul acesta este evident atât în plan universal, naţional sau regional. Dacă ne referim la partea de ţară, străbătută de Someş, de la Năsăud la Dej, de drumul coborâtor din Maramureşul istoric şi până la Valea Mureşului, cea la fel de frumoasă, limpede curgătoare, şerpuitoare, ca Valea Ozanei, de la Ţara Dornelor şi până sub Ţibleş, aproape de locul naşterii lui Rebreanu, având ca centru al Universului satul copilăriei personale, Dumbrăviţa, atunci nu avem cum să ocolim un nume de jurnalist şi scriitor, gata în orice clipă să-şi sacrifice timp pentru un eveniment cultural, o rubrică de ziar, un articol „la cald” despre  lansări şi lecturi, şi totodată să-şi scrie cărţile cu credinţă, cu pasiune, cu talent, cu inspiraţie. El este Menuţ Maximinian.

Menuţ Maximinian a schimbat faţa cotidianului „Răsunetul”, întorcând-o vizibil spre ceea ce-nseamnă „carte”, „scriitor”, „cititor”, desprinzând distanţat aspectectele muritoare de cele nemuritoare din paginile ziarului său, făcând astfel să pălească alte publicaţii locale, „corigente” în ultimul timp, la acest capitol. Revigorarea interesului pentru latura culturală din cuprinsul paginilor ziarului „Răsunetul” i se datorează cu siguranţă. Tot lui Menuţ Maximinian îi aparţine şi ideea  „Suplimentului literar”, care continuă o bună tradiţie a presei locale, lăsată o bucată de vreme în amorţire. Acestea sunt doar câteva aspecte ce atestă implicarea deplină a lui Menuţ Maximinian în viaţa „vie” a acestui colţ de ţară, de literatură, de spiritualitate şi de cultură transilvănene.

„Cronica de gardă”, lucrarea recent apărută la Editura Karuna din Bistriţa, în colecţia „Identităţi”, continuă în aceeaşi serie de radiografii ale textelor, cărţile tematice   „Vremea sintagmelor” şi „ Pomul cu litere”, ce descoperă o activitate de Sisif a autorului şi îi certifică acestuia statut de recenzor literar, atent, drept, interesat de editările colegilor de breaslă, cu devotament, cu recunoaştere, stând mereu aproape, neobosit şi dornic de a descoperi şi de a promova cu gândul cel bun.  Cartea este mai mult „de strajă” la fenomenul literar contemporan. Cât este pasiune şi cât datorie din cele prezentate în paginile cărţii este o problemă subiectivă, de natură să scoată în evidenţă armonia dintre cele două coordonate ale oricărui literat al zilelor noastre.

De ce această carte îşi depăşeşte graniţele, cu ecouri ample, repetate în alte zări, nebănuite, poate?! Pentru că aminteam de spaţiul  din care a fost scrisă, ca fiind unul bogat în evenimente şi apariţii editoriale. Apoi, după ce locul ales este unul bun, roditor, trebuie să apară un sufletist ca Menuţ Maximinian care să pună în valoare, să asiste şi să scoată în lumină boabele de mărgăritar. Cartea „Cronica de gardă” are şi acest rol major, de a nu lăsa în uitare multiplele fapte de scriere, de continuare a istoriei literare, în sensul pulsaţiei de zi cu zi.

Atât de multe cărţi apar într-un timp bine definit, încât posibilitatea  ca ele să fie date uitării, să se şteargă mult prea curând din memoria comună sau individuală, constituie un pericol iminent. O primă măsură împotriva acestei „dureri” este consemnarea apariţiei şi însemnătatea evidentă, într-un articol de ziar. Apoi, pasul imediat următor, peste care nu trebuie sărit, este publicarea faptelor livreşti într-o altă carte, care să conţină lumea cărţilor, ca subiect la ordinea zilei. În felul acesta, nimic nu se mai pierde, lucrurile sunt aşezate în firescul lor. Activitatea aceasta de ordonare, de arhivare chiar a evenimentelor cu cărţi, constituie o preocupare la Menuţ Maximinian. El nu doreşte neapărat să stabilească ierarhii publice, să scrie  o istorie a literaturii locului, să întocmească dicţionare de autori. Ar fi mult prea uşor şi ne-necesar. Mult mai frumos şi nobil se deschide activitatea lui de-a publica o carte, din cronici alcătuite la cărţile citite şi prezentate sub multiple alte forme publice, de-a face el, ca scriitor, un pas în spate, lăsând să defileze adevărata gardă, oficială, importantă, emoţionantă, fără de care ne-am simţi mai lipsiţi de apărare, de încredere. Fiecare ar trebui să facem un astfel de gest şi să lăsăm „garda” de cărţi să electrizeze momente de înălţare, măcar din când în când, ritualic şi înălţător. Cine nu are puterea şi instrumentele criticii literare, să înfăptuiască măcar metaforic această reverenţă de bun simţ.

Ceea ce adună Menuţ Maximinian în paginile (422!)   „Cronicii de gardă” constituie „creme de la creme” a publicării de carte din ultimii ani. Niciun autor nu a scăpat vigilenţei ochiului format, de cronicar al vremii scrise. În sensul că o carte nu ar avea mare nevoie de un serviciu de urgenţă, de supraveghere sau de reţete de re-venire, dar în mod cert nu ar trăi fără o aşezare a ei într-o ordine a lucrurilor. În sensul acesta, „Cronica de gardă” devine un serviciu de încredere, necesar şi binefăcător.

Se regăsesc în carte gândurile scriitorilor şi gândurile scriitorului, într-un dialog al vremii pe care o trăim. Parcă toate celelalte cărţi despre care scrie Menuţ Maximinian ar fi fragmente ale unei orchestre, pe care „Cronica de gardă” le face să cânte deodată o altă „Odă a  bucuriei”.

 

Elena M. Cîmpan