Prof .Mirela Rus
De ce iubim România? De ce îmi iubesc țara?! Îmi iubesc țara pentru primele cuvinte pe care mama m-a învățat să le rostesc, graiul dulce strămoșesc în care am spus pentru întâia oară „mama”. Îmi iubesc țara pentru neamul meu și pentru părinții mei români, oameni ce s-au născut în sate românești, acolo unde Dumnezeu e parcă mai aproape de oameni și de pământ. Când mă gândesc la țara mea, mă gândesc la bunicii mei și mi-e atât de dor de dulcea lor simplitate și înțelepciune, deoarece acești vrednici țărani au scris cu inima și cu degetul pe cer, dar și în inima mea.
Părinții noștri, bunicii noștri, străbunii noștri înseamnă țara și neamul nostru, casa părintească, pragul peste care am făcut primii pași, banca de la școală în care ne-am așezat timizi pentru prima dată, satul copilăriei noastre, toate acestea înseamnă patria română, „și ea sfântă să ne fie”!
1 Decembrie, 24 Ianuarie sunt zile în care tot românul își pune drapelul în fereastră sau la balcon și își mărturisește dragostea de țară, patriotismul și mândria de a fi român. Este bine că este așa, este ideal să fie așa, însă fiecare zi a vieții noastre pământești trebuie să fie o mărturisire a iubirii de pământ și neam sfânt.
Suntem fii ai țării noastre, România, și ne mândrim cu asta, o iubim pentru că ne iubim părinții și moștenirea spirituală ce o avem de la ei; o iubim și suntem mândri că putem purta straiele ce ni se potrivesc, fără a tânji la veșmintele strălucitoare ale altora, o iubim pentru ceea ce ne învață să devenim. Îmi iubesc țara pentru Sfinții Martiri Brâncoveni care, acum 300 de ani, și-au câștigat sfințenia prin responsabilitatea și dragostea față de poporul pe care Dumnezeu li l-a încredințat și prin mărturisirea de credință cu prețul vieții; îmi iubesc țara pentru jertfa Bravului Mihai care și-a vărsat sângele pentru creștinătate; îmi iubesc țara pentru Sfântul Atanasie Todoran care a fost tras pe roată pentru că nu s-a lepădat de sfânta sa credință.
1 Decembrie…prilej de întoarcere ACASĂ, la vatra părintească, pe ulița copilăriei, în brațele mamei, în tinda casei, pe cărarea dorului, spre sufletul de copil…
„Un foc,/o oală de lut,/un cântec blajin/de demult…/rugăciuni topite pe vatră,/miros de tămâie/și pâine coaptă,/e seară, e iarnă,/mă iartă…” (ACASĂ)
Să ne întoarcem fiecare ACASĂ, la mirosul de pâine coaptă și de tămâie, și să-I facem loc măcar în ieslea vitelor Fiului ce va veni și se va naște din Sfânta Fecioară, dacă nu în cea mai luminoasă încăpere a sufletului nostru. Să ne facem timp să renaștem odată cu El, să creștem și să ne coacem precum pâinea de pe masa de Crăciun, timp să ne înălțăm către stele, timp să nădăjduim și să iubim, să ne facem timp să trăim.
