Ioan Gligor
Stopiţa
MOTTO:
„Tristeţea mea aude nenăscuţii câini
pe nenăscuţii oameni cum îi latră”
NICHITA STĂNESCU (vers scris pentru N. LABIŞ)
La vârsta ta, poete, moartea e-o părere
Ca şi pulberea nopţii pe coame de cai,
Cerb cu stea în frunte gata de-njunghiere.
Mult prea tânăr să mori, nu pleca, mai stai!
De ce atâta grabă-n trăire, atâta zbucium,
Flutur plăpând pe-o floare albă de mai,
Curcubeu după furtună, te rog, mai stai
Cât o lumină sculptată în sunet de bucium.
De ce să nu mai stai cu noi, poete, puţin:
Cât un trap de inorog, cât o flacără de lumânare,
Cât un salt de delfin peste valul din mare
Să treacă Pasărea aceea cu Clonţ de Rubin?!
De ce te-ai sfădit cu Dumnezeu în “Psalm păgân”
Ca un Villon în bundă, orgolios, cu fală?
Mai bine te rugai: “Ia-mi cupa asta, Doamne,
mai rămân,
Nu-mi fă Pasărea cu Clonţ de Rubin
maşină infernală,
Ca să nu pasc cuvinte în stufăriş de crini
Cu fruntea înstelată de cerb lângă izvor,
Ci să fulger logos şi poem în moldave fântâni
Din care să se-adape un întreg popor…”
Dar n-ai stat să treacă Pasărea cu Clonţ de Rubin,
Lae Labiş, prescură românească muiată în vin.
Acum, cât va ninge-n decembrie nu va ajunge
S-acopere dâra ta roşie, proaspătă, de sânge!
Te-a supt Olimpul, îngropat de tine subtil,
În lanuri cu luceferi, lunecate-n Paradis,
Războinica-ţi mustaţă pe-o faţă de copil
Pare omăt de doliu pe-un albatros ucis.
Poet adolescent, jertfă de mugur cu faţă tristă,
În moarte fără de moarte te-ai surupat,
La vârsta-n care Moarte nu există,
Ci doar ridicare de înger din Cuvânt întrupat.
I-ai mâncat Iubirii din inimă şi rărunchi,
Copil de geniu distilat, României promis,
Ca să rosteşti numele ţării în genunchi,
Ied humuleştean, mălin înflorit ca un vis.
Un cântec ţi-a ţâşnit din degetele mâinii
În ardere pe-o coardă vibrantă de vioară,
Un cântec jinduit de toţi românii,
Lae Labiş, plâns sublim de căprioară…
Sâmbure de lumină, Icar înfometat de frumos,
Acum eşti tremur de stea în ceruri, departe,
Vai, cât de viu arzi cu flacăra în jos
În zilele noastre de naştere, viaţă şi moarte.
Tragic cântăreţ şi aprig şi-omenos,
Orfeu şi curcubeu, scurtă fulgerare,
Cuvânt înfăşurat pe-o groaznică-nserare
Îţi scânteie-n afară ochii vii de mort frumos!
De ce n-ai stat să treacă Pasărea cu Clonţ de Rubin,
Lae Labiş, prescură românească muiată-n vin?
Să nu fii un duh dintr-un sclipit nemurind,
Ci să te văd, aici, în mijlocul nostru venind…
