Toate adevărurile încep prin a fi considerate blasfemii
Îmi amintesc de ziua când pe biroul meu a apărut primul calculator. Toți care intrau în birou mă întrebau dacă mă joc. Pentru ei calculatorul era o chestie pentru jocuri și atât. Textele fundamentale erau scrise cu mâna și apoi bătute la mașină. Procedura implica și o dactilografă, deci erai cineva. Să stai tu însuți în fața ecranului și să gândești direct pe tastatură era ceva neserios, calculatorul făcea parte din categoria de accesorii la care lucra personalul auxiliar, nicidecum stâlpii societății. Aceștia din urmă doar gândeau profund.
Îmi vine apoi în minte ziua în care m-am chinuit să editez primul fișier de sunet pe calculator. Lângă mine stătea îngândurat unul din oamenii de bază ai radioului. Verdictul lui: asta e o jucărie bună pentru casa pionierilor. Niciodată nu se va face radio profesional pe calculator. Dar a venit ziua în care nimeni în lumea asta nu a mai fabricat bandă magnetică, iar jucăria pentru casa pionierilor a ajuns norma. La fel au dispărut și banda cu cerneală tipografică pentru mașina de scris și pelicula de celuloid pentru foto și film. De la Gutenberg încoace nu a mai avut loc o schimbare atât de radicală.
Nu mai trăim în lumea în care exista un singur radio, o singura televiziune iar cartea era un produs distribuit pe o piață reglementată. În primul rând, toate acestea nu mai sunt monopol de stat. În România și în lume funcționează nenumărate radiouri, televiziuni și edituri, pe lângă internetul care nu are frontiere, licențe și unde publicarea este la un clic distanță.
Nu vreau să mă transform într-un moralist al literatorilor. Numai de așa ceva nu avem nevoie. Media și artele au devenit produse populare, fie că ne place sau nu. Și asta în timp ce inteligența artificială încă nu și-a spus cuvântul. Sensul democrației e să transforme liderul atotputernic și atoateștiutor în administrator. Nu mai avem nevoie de cineva care să ne spună ce avem de făcut. O privire în jur confirmă: numărul celor care doresc să scrie (și sa publice) este mai mare decât numărul celor care doresc doar sa citească. Accesul în masă la social media a schimbat din temelii percepția noastră asupra comunicării, inclusiv a publicării propriilor gânduri și atitudini.
Dacă pe contul meu de social media pot emite public opinii despre orice, mă pot adresa instantaneu unui public aleatoriu, este hazardat să presupunem ca voi avea rețineri să mă prezint în fața publicului cu un text scris de mine. Comentatorii de pe rețele nu sunt nici politologi, nici analiști sau comentatori care să se bucure de girul unei autorități. Nici cei care citesc în public producții literare nu sunt poeți sau scriitori, chiar dacă în virtutea unor tradiții ii numim așa.
Nu e vorba aici de polemică. Nu se pune problema să stabilim valoarea textelor produse, să facem un tabel cu cine este scriitor și cine nu. Tocmai acest model de gândire a ca banda de magnetofon sau pelicula pentru aparatul de fotografiat. Aparține unei lumi care nu mai există.
Azi nu trebuie să fii poet ca sa publici o poezie. Nu ai nevoie de girul unei redacții, edituri, de critici. Nu se pun în mișcare angrenaje sociale complicate și complexe. Ai nevoie doar de dispoziția necesară pentru a scote telefonul pe care oricum îl ai la tine, cheful să tastezi un poem și sa pui degetul pe butonul publică. Unii te vor considera poet, alții te vor ignora iar alții îți vor număra greșelile de ortografie, reale sau imaginare și vor dori să te pună la punct. Asta e social media. Iar azi, social media este o prezența majoră în orice cultură.
Z. D.
