Despre fatala presiune a oportunităților
Avem tendința să trecem cu vederea avalanșa oportunităților și mai ales presiunea exercitată din această cauză asupra culturii. Șansele creatorilor au sporit cu un multiplu căruia capacitatea de creație îi face față tot mai greu. Tehnologia multiplică aceste oportunități într-un ritm care ar fi perceput sufocant dacă toate acestea nu s-ar întâmpla cu participarea de bună voie a fiecăruia. La scris s-au adăugat sunetul și imaginea cu riscul de a desăvârși mecanismul prin care sunt date de gol mai degrabă stângăciile utilizatorilor decât talentul lor. Cantitatea imensă de orgolii care însoțește aceste manifestări le face impermeabile la o abordare rațională. Caruselul activităților absurde se învârte cu așa viteză încât antrenează prea mulți oameni pentru valabilitatea standardelor normale. Când exagerările se comit în masă, majoritatea decide norma iar ce a fost odată normă devine exagerare. Degeaba încercăm să dăm greutate argumentației noastre care se bazează pe o logică recent abrogată. Concluziile formulate în virtutea acelei logici sunt respinse în aplauzele unei mulțimi sigura de dominația ei. În această siguranță rezidă fondul problemei, după victorie luptătorii trebuie să inventeze o nouă dramă pentru a nu deveni inutili.
Natura artificială a majorității conflictelor culturale distribuite mai ales prin social media este lipsa lor de relevanță socială. Regimul autoritar ne-a obișnuit cu un alt tratament acordat scriitorilor. Informatorii recrutați din rândul scriitorilor nu aveau fapte importante de relatat, importantă era compromiterea lor prin statutul de turnător. Din același motiv erau tipărite volumele omagiale la adresa conducătorilor, nu le păsa elitelor de atunci câte osanale li se adresau, dar era importantă compromiterea celor care aveau potențialul de a crea probleme. Este evident că azi nimeni nu mai consideră ca un scriitor poate crea probleme societății. Singura portiță care încă nu s-a închis de tot este legea (în curs de revizuire) cu promovarea simbolurilor fasciste, legionare, a rasismului, antisemitismului, etc. Acuzațiile acestea sunt privite mai degrabă ca răfuieli personale iar justiția se mișcă încet și echivoc. În rest, scriitorul de azi seamănă cu personajul Winston Smith din romanul 1984. După ce a trecut prin furcile caudine ale torturii de către poliția care supraveghea gândirea cetățenilor, Smith este considerat inofensiv, își dă seama că orice ar face, nu i se va mai întâmpla nimic, iar această siguranță că răul a trecut și nu se va mai întoarce îl face să-l iubească pe Big Brother. Reeducare reușită 100%.
La fel de reeducați sunt scriitorii de azi. Faptul că le e permis să scrie orice, fiindcă nimănui nu-i pasă îi inhibă. Textele produse azi de scriitorime nu sunt doar demotivate și demotivante, ele răspund cuminți unor stimuli transmiși sistematic prin social media, unde controlul nu aparține utilizatorului ci algoritmului. Scrisul a devenit o formă de meditație cu scop terapeutic, auto reflexiv și motivat subiectiv. Rolul pe care l-au avut odinioară scriitorii a fost preluat de influenceri, iar aceștia din urmă nu se ocupă de literatură. Mă întreb dacă este consult pentru scriitori să își dorească revenirea la relevanța socială în contextul polarizării tot mai accentuate a societății prin radicalizarea taberelor. În republica socialistă alternativa era evaziunea, refuzul discret de a coopera. Azi nimeni nu mai vrea să evadeze, dimpotrivă toată lumea se înghesuie în zona puterii și drept urmare literatura nu-i mai ajută decât pe autori să depășească angoasele. Nu mai avem șansa să-l iubim pe Big Brother, ca Winston Smith. Avem șansa să rămânem noi înșine și asta nu interesează pe nimeni.
z.d.
