Literatura este o oglindă a prezentului sau nu este. Agora nu e nici sentimentală, nici disciplinat respectuoasă. Ea scapă oricărui control mai ales în prezent când libertatea de exprimare și internetul o fac inaccesibilă până și celor care ar avea mijloace să o controleze. Ne desparte doar un an de momentul penibil pentru autoritățile române, când acestea au fost nevoite să anuleze alegerile în plină desfășurare. De ce? Fiindcă au ignorat starea de fapt. N-au știut sau nu au vrut să știe că două rețele de socializare, Tik Tok și Telegram au avut un impact mult mai mare decât mijloacele de comunicare agreate de guvernanți. Suficiența cu care au desconsiderat aiurelile de pe cele două rețele era să prăbușească țara în haos. A apărut explicația șubredă a actorilor statali. Nonsens. Actorul statal explică proporțiile resurselor investite, nicidecum faptul că oficialii noștri au trecut pe lângă ele cu ochelari de cal.
Să-i lăsăm pe politicieni cu treburile lor, noi iubim literatura. Tocmai fiindcă o iubim avem aceeași problemă: lipsa de impact a literaturii în raport cu alte manifestări. Urmăriți rețelele sociale și trageți singuri concluzia. De această problemă ar trebui să se ocupe instituțiile care patronează cultura, ele sunt singurul actor statal care dispune de resursele necesare. Nimeni nu este însă dispus să facă pasul înainte fiindcă suferim de nostalgia elitelor după rit vechi. Social media au impus altfel de elite nu doar în politică ci în toate domeniile. În această situație oamenii noștri de litere au scos țepii de arici. Pur și simplu nu vor să accepte că sistemul lor de valori nu mai este validat de societate. Retragerea într-o lume imaginară poate produce texte literare formidabile, dar cine și cum va lua cunoștință de ele? În Lebăda neagră, autorul Nicholas Taleb susține existența statistică a peste o sută de tenori la fel de valoroși contemporani cu Caruso, dar noi știm doar de Caruso fiindcă ceilalți nu au avut contracte cu o casă de discuri.
Marea dramă nu este irosirea individuală a talentelor, ci transformarea lipsei de impact a literaturii în tradiție. Există riscul ca următoarele generații să considere firească lipsa de căutare a cărților și să nu-și mai bată capul cu ele. Nu ar avea nimeni motive de plângere. Este exact exemplul pe care îl dăm azi, cu toate că susținem contrariul. Îl susținem, dar nu facem nimic în acest sens. Nici nu vom avea șansa atâta timp cât decidenții ignoră realitatea fiindcă nu le convine. Ne luptăm în cel mai fericit caz pentru victorii de etapă în timp ce războiul e tot mai clar pierdut. Nu vom înregistra nici un progres atâta timp cât refuzăm să vorbim despre acest subiect. Atâta timp cât din cauza lui nu vor avea loc proteste și nu va cere nimeni demisii, deci chestiunea poate trece la rubrica diverse iar noi acceptăm asta. Acceptăm și ne complacem în iluzii. Teama de a nu rata o minimă zonă de confort e mai puternică.
Iar cititorul? Cititorul rămâne cu impresia că scriitorii sau retras în cluburile lor, că nu mai vorbesc cu lumea din afara cercului lor. Din cultura națională literatura a ajuns un fel de sectă înconjurată de mistere. Din când în când apar autori pe social media, cu câte o carte în mână, îți vântură pe ecran o revistă iar tu știi bine că nu ai acces la ele fiindcă tipăriturile nu circulă. În cel mai fericit caz comanzi o carte și curierul ți-o aduce peste câteva zile. Pe lângă preț urmează disconfortul de a nu mai avea loc pentru cărți și manevrarea lor greoaie. Cei care jură în continuare pe carte m-au lămurit: sunt colecționari, nu cititori.
Această sihăstrie a literaturii poate fi tentantă, cotidianul nu e prea îmbietor pentru nimeni, dar opțiunea monahală este până la urmă o formă de abandon. De ce?
Z.D.
