„Pentru credință sau pentru tăgadă,
Te caut dârz și fără de folos.
Ești visul meu, din toate, cel frumos
Și nu-ndrăznesc să te dobor din cer grămadă.” („Psalm”, Tudor Arghezi)
„Plimbându-ne” sau „alergând” printre cioburi omenești ale dramelor noastre existențiale, risipite, ajungem într-un final, la noi. Dar de cele mai multe ori, drumul este atât de lung, încât nici nu luăm bine startul, și ne săturăm, iar primul impuls este de a „parca”, de a renunța la restul traseului. Dar, pentru că totul presupune o anumită cantitate de jertfă, sau poate nemăsurată jertfă, chiar dacă o clipă poate ca totul să se prefacă într-o negare totală, mai tragem o dată aer în piept și ne resetăm, ne reconectăm la sursa supremă, trudiți ca după o „înviere eșuată”. Lungi și grele ocolișuri, încercări de a deschide uși ce cu siguranță nu-ți erau destinate, din moment ca bați zadarnic și….pleci mai departe.
Ce caut? Pe OM îl caut, pe el l-am pierdut. Și aș vrea să-l găsesc, „să-l pipăi” și să-l simt întru a sa dragoste și, precum poetul Arghezi „să urlu: este!” Și citându-l pe scriitorul Bartolomeu Anania, să spun: „Începând cu mine.”
Ce este omul? Este bărbatul? Este femeia? Sau poate bărbatul plus femeia? Dacă Dumnezeu a creat om după chipul Său, pentru bărbat a creat un tron, iar pentru femeie un altar. Și asta pentru capacitatea ei de a se jertfi, ori altarul este locul de jertfă. În timp ce tronul înalță și exaltă, altarul sfințește. Bărbatul poate fi considerat creierul, femeia, inima. Lumina hrănește creierul, iar inima se hrănește cu iubire, iubire care vindecă și învie. Bărbatul poate fi asemuit cu un ocean de forță, de putere, femeia, cu un lac în care se reflectă lumina. Cineva spunea că „bărbatul este așezat acolo unde se sfârșește pământul, femeia, acolo unde începe cerul.” Ori, în fața acestei minuni, care este omul, de ce nu ne înclinăm și de ce nu ne închinăm?
Părintele Iustin Pârvu definea omul jumătate dragoste, jumătate luptă, jertfă pentru a păstra dragostea intactă, neatinsă de rău. Însă mult prea ușor renunțăm deseori la luptă, lăsăm spinii răutății să pângărească sentimentul ales al dragostei.
Tot ce trebuie să faci, câteodată, OMULE, este să te oprești câteva clipe, să privești povestea ta, să lași tot ce vrea, să plece și să strângi la pieptul tău tot ce vrea să rămână și, mulțumește. Fă loc în tine vieții și fiecărui om care poartă lumină în viața ta!
NU MAI SUNT OAMENI….
Se face seară, Doamne,
Se lasă amurgul peste sat
Și nu mai sunt oameni, Doamne,
Tot cerul pare a se topi într-unul singur
Ce încă zăbovește la fântâna din poiană…
Ziua lui de coasă s-a-ncheiat,
Dar sufletu-i însetat s-a oprit la izvor
Să se-adape din apa Ta vie…
Să se-mbete de mirosul fânului proaspăt cosit;
Nu mai sunt oameni, Doamne,
Va seca și izvorul din care mai bea
Ultimul om cu coasa-n spinare
Ce șuieră cântecul pe-nserat…
Și cântecul lui, și cântecul Tău
Vor șopti în frunza de plop
Un ultim oftat…..
Prof. Mirela Rus
