Prietenului meu,
distinsul profesor Constantin (Tică) Rus-16 noiembrie 2025
de Dorel Cosma
Te-am vizitat,
în acea liniște albă
unde timpul nu mai curge,
ci stă pe loc
ca o răsuflare suspendată
între teamă și speranță.
Aș fi vrut să-ți spun
despre lume,
despre râsul pe care l-am uitat,
despre amintirile
care mi se strâng în piept
ca o ploaie rece.
Aveam atâtea gânduri
împachetate în suflet,
ca niște scrisori
pe care nu le-am trimis niciodată.
Dar n-am putut.
M-am întristat.
Am tăcut.
Doar ochii tăi
– palizi, ușor absenți –
mă cercetau dintr-o margine de vis,
și nu știam
dacă mă auzi
sau dacă doar plutești
într-un cer fără cuvinte.
Voiam să-ți spun:
Vino acasă.
Să bem o cafea sub nuc,
să povestim ca odinioară
despre cărțile noastre,
despre profesori,
despre cum voiam să schimbăm lumea,
să nu mai cerșim dreptul la lumină.
Tu,
care ai luminat-o cu știință,
cu formulele tale devenite torțe,
ai dat chip rațiunii
și ai transformat tabla neagră
în oglindă pentru viitor.
Prieten drag,
ai fost mai mult decât dascăl –
ai fost rădăcină, zid, temelie.
Școala aceea a devenit
carnea ta.
Ai scris în fiecare colț al ei
cu pașii tăi răbdători,
cu fiecare elev
căruia i-ai dat
nu doar lecții,
ci demnitate.
Și acum
stăteam acolo,
lângă trupul tău obosit,
și îmi ardeau în tăcere
toate cuvintele nerostite.
Aș fi vrut să-ți amintesc
de muntele pe care l-am urcat împreună,
de glumele noastre simple,
de liniștea aleasă
pe care o împărțeam ca pe o rugăciune.
Dar ceața din ochii tăi
m-a rănit.
Și m-am întrebat,
ca un copil
rătăcit prin coridorul unui vis:
Mă mai auzi?
Sau ești deja acolo,
unde doar sufletul zboară
și cuvintele se sting?
Am plecat cu inima grea,
împovărat de tăcerea ta.
Te-am așteptat acasă,
nu doar în trup,
ci în spiritul acela viu,
care spunea întotdeauna
ce trebuia spus.
Te-am așteptat
să fii iar omul liber,
cel ce deschidea uși
cu gândul și cu vorba,
cel ce nu tăcea
când adevărul se sufoca.
Te-am așteptat,
prieten drag.
Cu tot ce ai fost.
Și cu tot ce, în tăcere,
ești încă pentru mine.
Prieten drag,
atâtea clipe au trecut
prin anii noștri de școală și viață,
atâtea drumuri străbătute împreună,
cu vorbe, cu planuri, cu râsuri
sau tăceri subînțelese.
Dar nu am reușit
să ne mai povestim.
Timpul ne-a prins pe fiecare
în rotirea lui grăbită,
și totuși, în adânc,
legătura noastră a rămas statornică.
Apoi întors acasă
ai poposit o clipă
și ai pornit
pe calea tăcută
de dincolo de zare,
în cercul stelar
unde cei plecați
te-au primit în lumină,
să vegheați împreună
destinul Colegiului drag.
Drum bun,
iubite prieten,
cu numele înscris adânc
în Templul educațional,
o flacără statornică
ce nu se stinge,
aducere-aminte
că oamenii aleși,
Ei-nu se pierd —
ci urcă.
