Unde să mai punem
lumânarea liniștii
în țara aceasta
răstignită pe scandal?
Lumea merge pe dos,
cu cerul sub tălpi
și noroiul pe frunte.
Ura sună clopotele,
războiul face procesiuni,
iar politica împarte colivă
pentru averi.
Justiția și-a spălat mâinile
în ape tulburi
și și-a schimbat roba
pe scaune,
pe funcții,
pe tăceri plătite.
Găinăriile sunt judecate public,
sacalii sunt înscăunați.
Adevărul e purtat pe targă,
cu capul spart,
împins la marginea drumului.
Unde să mai fie liniște?
Am urcat la voi,
morți ai mei,
părinți, bunici,
martori tăcuți ai rânduielii.
Pe aleea crucilor drepte
am simțit
că m-ați așteptat.
Tata m-a întrebat din piatră:
— Mai există dreptate
sau doar sentințe?
Mama m-a atins cu tăcerea:
— Mai e ordine?
Mai e curățenie
în casa numită țară?
V-am răspuns ca la spovedanie:
totul e pe dos.
Adevărul umblă desculț,
cu ochii legați,
lovit de propria lui umbră.
E un blestem peste neam,
o ceață transmisă din gură în gură.
Lumea se teme,
tremură,
înghite cuvintele.
Și atunci am înțeles:
nu noi ne-am refugiat la morți,
ci liniștea a fugit din cetate
și s-a adăpostit aici.
În cimitir,
unde legea nu se negociază,
unde toți sunt egali
sub aceeași iarbă.
Clopotele bat
nu pentru cei plecați,
ci pentru vii.
Pentru o țară
care își ține adevărul
în mormânt
și se miră
că nu mai aude
liniștea.
Dorel Cosma
14 decembrie 2025
