E frig în România, un frig
mușcător, hain,
ce nu vine doar din
iarnă,
ci din nepăsare, din
lacomele mâini
ce ne strivesc
sub greutatea unui sistem
cu colți ascuțiți și inima
moartă.
În jilțuri de aur, căpcăuni
cu măști zâmbitoare
ne privesc ca pe niște
cifre pierdute-n
statistici.
Își umplu buzunarele cu
lopata,
își spală păcatele în vin
scump,
dansează pe
mormintele speranței
și-și șterg ghetele de
sufletele căzute.
Îi vezi la panglici, cu
foarfeci lustruite,
prezent.
Se-mpiedică de
jurămintele false,
dar tot ei rămân, căci
lanțul e gros,
țesut din fibre de frică,
din tăcere.
Să ceri dreptate? Să
Strigi?
Ești „dușman”, ești
„vândut”, ești „putinist”,
o etichetă scrisă-n
grabă,
să nu mai îndrăznești să
întrebi,să speri.
Și râd din
palatele lor cu pereți de
minciună,
din vacanțele lor pe
insulele aurii,
din cluburile unde
șampania curge
ca sângele din 89
pe caldarâm.
Ne-au lăsat doar
steaguri fluturând în
vântul amar
și un vis ce se rupe la
fiecare pas.
Dar cum să ne trezim
când orice șoaptă
e pedepsită, când
adevărul e o monedă
interzisă?
Poate doar Dumnezeu
mai vede,
poate doar El va
spulbera călăii cu
mâini unsuroase
ce se visează eterni
stăpâni
pe un popor ce-a obosit
să stea mereu
cu capul plecat.
DOREL COSMA
